Șabat pe fundal de muezin

O casă mare, pătrată, cu pereți alb-plumburii și grilaje la ferestre, inundată pe dinafară de buruieni și bâzâit de insecte. Asta mi-a fost locuința în cele aproape două luni pe care le-am petrecut în Ierusalimul de Est, la prima mea vizită în Țara Sfântă. Al-Ram, la vreo 15 minute de mers cu autobuzul de la punctul de control Qalandiya, e o fundătură care nu se poate numi nici sat, nici oraș. E mai degrabă o uriașă groapă de gunoi în care se întâmplă să locuiască niște oameni. Unele case arătau curățel, ițindu-se înălbite de soare pe aleile înguste, prăfuite. Ora 6 dimineața te întâmpina cu miros de cauciuc ars, iar munții de deșeuri pe care nimeni nu le colecta vreodată (nu există niciun fel de serviciu public acolo) te salutau de pe o parte și cealaltă a drumului.

E o zonă ce aparține Autorității Palestiniene, iar punctul de control Qalandiya este cel care face legătura cu partea israeliană. Soldații se găsesc la checkpoint, dar odată ce ai trecut de punctul de control, nu mai vezi picior de evreu, israelian sau nu. De fapt există și niște panouri uriașe care avertizează evreii că teritoriul cu pricina aparține Autorității Palestiniene și dacă trec dincolo de Qalandiya, riscă să fie uciși, deci o fac pe cont propriu. Mă aflam așadar într-un no man's land, un tărâm where no Jew has gone before. Asta până într-o dimineață de vineri când, de la aeroportul Ben Gurion m-am întors cu logodnicul meu. Pentru orice eventualitate, bărbată-miu nu a purtat pe cap yarmulke, dar iată-ne așadar, un evreu și încă unul în devenire, traversând punctul de control Qalandiya, pentru a ajunge acolo unde plănuisem să fie locuința noastră temporară. În mijlocul nicăieriului. Un nicăieri de care prinsesem cumva drag, un soi de acasă pe care îl iubeam și-l uram în același timp, un nicăieri familiar care mă speria dar căruia îmi părea imposibil să-i rezist.

Drumul de la aeroport la Al-Ram a fost lung și întortocheat, mai ales că vorbim de o zi în care toți musulmanii se îndreptau spre direcția dinspre care veneam noi, pentru a ajunge la moscheea Al Aqsa. Nu vrei să purcezi spre Ierusalim într-o dimineață de vineri. Dar chiar parcurgând traseul în sens invers, a fost un semi-coșmar. Mint, nu a fost un semi-coșmar, a fost doar obositor și exasperant, dar când ești îndrăgostit totul se trăiește altfel. Cert e că am ajuns destul de târziu acasă. Am avut câteva ore la dispoziție pentru a face un duș, niște cumpărături de ultim moment și pregătit mâncarea pentru cina de Șabat și pentru a doua zi.

Era sfârșitul lui iunie și în jur de 7 și jumătate seara când am aprins lumânările. Mâinile mi-au tremurat de emoție și preaplin sufletesc, la fel și vocea când am rostit pentru prima oară b'racha pe care o repetasem în ultima săptămână. Acum o spun natural, cuprinsă doar de emoția momentului, nu și de teama că voi greși cuvintele în ebraică, dar atunci parcă totul se învârtea cu mine. Gura mi se uscase, palmele mi se umeziseră, respirația îmi era sacadată. Ochii îmi ardeau ei înșiși ca niște lumânări. Vălul ce-mi acoperea părul era ușor și mătăsos și-mi mângâia obrajii ca o sărutare delicată. Mă simțeam frumoasă. Mă simțeam femeie. Era de parcă aș fi făcut dragoste pentru prima oară în viață.

Petrecusem ore bune prin magazine încercând să găsesc cea mai frumoasă cupă pentru kiddush pe care mi-o puteam permite, lumânări, suporturi pentru lumânări, o țesătură elegantă pentru acoperit challah, pâinea evreiască ce se mănâncă de Șabat. Vocea iubitului meu aluneca viril peste versurile psalmilor, dezmierdând fiecare cuvânt, fiecare sunet, îmbrățișându-le tandru în inflexiuni joase, bărbătești, cu o căldură care-mi făcea inima să-mi bată puternic în dantela lenjeriei pe care o purtam pe sub bluza neagră, cu mâneci până la cot. Lecha dodi likrat kalah, p'nei Shabbat n'kabelah! Întunericul devenea mai adânc, foamea inimii mai sângerie. Lumina lumânărilor ne încălzea fețele, poezia textului ebraic ne ridica undeva deasupra lumii, unde pluteam ca și când nimeni și nimic nu mai exista în afara iubirii, în afara cântării aduse lui Dumnezeu, în afara vocii înmiresmate. Noaptea, vocea, lumina se împleteau într-o coroană pe care iubitul mi-o așeza pe frunte, mie, mireasa, mie regina Șabatului, mie, fiica Ierusalimului, regină și sclavă-ntr-o singură femei. Mie, Femeia în care se întrepătrundeau în acel moment toate femeile, începând cu Sarah, Rebbeca, Rachel și Leah...„Ca un măr între copacii pădurii aşa este preaiubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele. El m-a dus în casa de ospăţ, şi dragostea era steagul fluturat peste mine. Întăriţi-mă cu turte de struguri, învioraţi-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragostea lui.”

Dacă e adevărat că evreii au ținut în viață Șabatul, e adevărat și că Șabatul a ținut în viață evreii. „Shalom aleichem mal'achei hasharet mal'achei elyon. Mimelech mal'achei ham'lachim Hakadosh baruch Hu.” Fie ca venirea voastră să fie pentru pace, îngeri ai păcii, îngeri ai Preaslăvitului, de la Regele ce domnește peste regi, Cel Sfânt, binecuvântat fie Numele Său. Ritualul este o poartă de acces spre ceva mai adânc, spre misterul care înconjoară viața, se întrepătrunde cu viața și este viața însăși. Ritualul oferă sens, înțelesuri și infuzează cu sfințenie textura vieții, o umple cu sacralitate așa cum vocea bărbatului meu umplea cu sens fiecare firidă, fiecare fisură din sufletul meu. Aishes Chayil...această superbă odă închinată Femeii...„Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preț decât mărgăritarele. Inima bărbatului se încrede în ea, și nu duce lipsă de venituri. Ea îi face bine, și nu rău, în toate zilele vieții sale. Ea face rost de lână și de in și lucrează cu mâini harnice. Ea este ca o corabie de negoț; de departe își aduce pâinea. Ea se scoală când este încă noapte și dă hrană casei sale și împarte lucrul de peste zi slujnicelor sale. Se gândește la un ogor și-l cumpără; din rodul muncii ei sădește o vie.  Ea își încinge mijlocul cu putere și își oțelește brațele. Vede că munca îi merge bine, lumina ei nu se stinge noaptea. Ea pune mâna pe furcă, și degetele ei țin fusul. Ea își întinde mâna către cel nenorocit, își întinde brațul către cel lipsit...”

Și vocea patina lin, înfășurându-se în jurul nopții ca un fir pe păr înfășurat în jurul inimii. La marginea voalului meu înfloreau, rușinați, trandafiri.

Trecuse de opt, cu siguranță. Toate electronicele erau închise. Lumea Șabatului e ruptă de cotidian, lumea Șabatului e o lume în lume în care zgomotul săptămânii ce a trecut e topit ca ceara lumânărilor ce ard. „Și a fost seară și mai apoi a fost dimineață: ziua a șasea. Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.”

Baruch atah Adonai Eloheinu melekh haOlam, borei pri hagafen...Binecuvântat ești Tu, Doamne...Printre binecuvântări adresate lui Dumnezeu, între Yom Zeh L'Yisrael și Kah Ribon, glasul muezinului a spart întunericul, amintindu-ne că undeva, afară, mai există o lume: La ilaha illallah...Chemarea musulmană la rugăciune, ritualul cu care mă obișnuiseră serile, vocea aceea tânguitoare, puternică, solemnă, melodioasă ca un cântec, fermă ca un trunchi de măslin, vocea aceea care picură toată arșița zilei în secundele răcoroase ale serii...guturală, profundă, ostoitoare, invocându-l pe Dumnezeu. Două universuri paralele se îngemănau, fiecare cunoscându-și locul, coexistând armonios, rugăciunea evreiască și rugăciunea musulmană, ebraica și araba, Israelul și Palestina, oameni plecându-și capetele în fața lui Dumnezeu, oameni chemându-L, implorându-L, cântându-L pe Domnul. Oameni, inimi, cântece. Fără rivalitate, fără ură. Fără sânge, fără moarte. În acel nicăieri unde nu cred că vorbele Baruch atah Adonai au răsunat vreodată într-una din casele albe, pătrate, înșiruite de-a lungul aleilor înguste, prăfuite. În acea casă cu pereți alb-plumburii și grilaje la geamuri, inundată pe dinafară de buruieni și bâzâit de insecte, islamul pătrundea pe ferestre odată cu aerul fraged al serii și se așeza la masă cu iudaismul. Fără vreun efort, la fel de natural ca bătaia de aripi a unui fluture.

L’mikd’sheikh tuv ul’kodesh kudshin, atar di veih yehedun ruhin v’nafshin. Vizam’run lakh shirin v’rahashin, birush’leim karta d’shufraya. Kah ribon alam  v’al’maya ant hu malka melekh malkhaya...

Scoate, Doamne, poporul Tău din exil, revino în Templul Tău, în locul cel mai sfânt dintre locuri, acolo unde toate sufletele și spiritele se bucură, acolo unde Îți vor cânta cântece și-Ți vor aduce laude, în Ierusalim, orașul frumuseții...

Legământul circumciziei

Circumcizia sau brit milah în ebraică, datează de la Cartea Facerii încoace, atunci când Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să se taie împrejur pe sine și pe urmașii săi, ca simbol al legământului dintre evrei și Dumnezeu. Circumcizia este un semn fizic al relației eterne dintre Dumnezeu și poporul evreu, un semn ce amintește în permanență evreilor de misiunea lor. De mii de ani evreii se taie împrejur, este o tradiție importantă care conectează generațiile.

Dumnezeu i-a poruncit poporului evreu (Levitic 12:2-3): „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Când o femeie va rămâne însărcinată şi va naşte un copil de parte bărbătească, să fie necurată şapte zile; să fie necurată ca în vremea sorocului ei. În ziua a opta, copilul să fie tăiat împrejur.»”

Demonstrând supunerea sa față de Dumnezeu marcându-și corpul cu semnul legământului, Avraam dezvăluie legătura intrinsecă pe care fiecare evreu o are cu Dumnezeu.

Actul circumciziei, cel care marchează perfectarea trupului, este un act uman. Dumnezeu putea să ne creeze gata circumciși dacă dorea. Însă nu a făcut-o. Omul trebuie să muncească pentru a atinge perfecțiunea spirituală, emoțională, morală și etică.

Legământul poporului evreu cu Dumnezeu se situează dincolo de înțelegerea umană. Este o legătură ce implică devotament necondiționat, este o legătură absolută și indestructibilă. De aceea evreul este circumcis atunci când este bebeluș, când încă nu și-a dezvoltat capacitatea de a judeca sau de a lua decizii, deoarece legământul cu Dumnezeu nu este un parteneriat intelectual sau unul calculat. Circumcizia copilului demonstrează că legătura dintre evrei și Dumnezeu este dincolo de logică și rațiune.

Dumnezeu a ales însuși organul care este sursa vieții pentru a marca fizic acest legământ veșnic, organul care, în același timp, este folosit pentru actele cele mai primare. Prin circumcizie suntem sfințiți, iar acest lucru transmite mesajul că orice funcție sau impuls fizic poate fi folosit în scop sacru.

Ne naștem cu instinctul natural de conservare. Bebelușii sunt în mod intrinsec egoiști. Plâng atunci când vor să fie hrăniți, urlă atunci când vor să fie luați în brațe și nu au niciun interes pentru sentimentele și nevoile altor oameni. Din momentul nașterii, ne plasăm pe noi înșine înaintea altora, plasăm nevoile proprii înaintea nevoilor altor oameni. La un bebeluș, atitudinea aceasta este privită ca simpatică, șarmantă, însă nesupravegheată, această atitudine devine corozivă și își pierde din farmec. Devenim plozi care cer ba aia, ba ailaltă, apoi devenim copii egoiști și în cele din urmă adulți egocentrici dominați de propriile nevoi. Munca de a ne purifica trebuie să înceapă devreme. Circumcizia purifică și rafinează. Ne forțează să facem un sacrificiu.

Hasidicii explică, de exemplu, că înlăturând prepuțul și dezvăluind organul de sub el, se ridică în mod simultan un văl de pe sufletul nostru, care revelează legătura intrinsecă cu Dumnezeu. În acest sens, circumcizia diferă de toate celelalte porunci. Toate celelalte porunci consolidează noi legături cu Dumnezeu; circumcizia revelează conexiunea deja existentă cu El.

Kabbalah și reîncarnarea

după rabinul David Cooper


De ce există atât de multe decese inutile în lume, atât de multă cruzime, foamete și alte nenorociri, sunt întrebări care ne preocupă adesea. De ce de-a lungul istoriei au fost atâtea războaie, atâtea boli, atâta sărăcie, tiranie, tortură, atâtea crime? Ce fel de Dumnezeu lasă să se întâmple toate acestea?

În mod evident, nimeni nu are un răspuns adecvat la astfel de întrebări. Tradițiile spirituale încearcă însă să ofere cosmologii care ridică probleme precum destinul, karma, reîncarnarea sau călătoria sufletească. Învățăturile mistice evreiești pornesc de la premisa că viața și moartea așa cum le știm noi sunt reflexii ale altor realități. Ceea ce vedem ca începuturi și sfârșituri sunt doar segmente ale ceva ce nu are limite.

Există o vorbă care spune „Cei buni mor tineri pentru a nu risca să fie corupți, iar cei răi trăiesc mult pentru a avea șansa de a se căi.”

Multe texte evreiești discută doctrina reîncarnării. Bahir (secolul al 12-lea), unul dintre cele mai timpurii texte ale kabbalei, face referire la reîncarnare, iar Chaim Vital (secolul al 16-lea) a scris un număr de cărți pe acest subiect. Cea mai completă lucrare disponibilă astăzi este ”Jewish Views of the Afterlife”, de Simcha Paul Raphael (Aronson, 1994).

Scriitorii timpurii priveau în general reîncarnarea ca pe o pedeapsă. Mai târziu, abordarea evreiască a acestui subiect a fost influențată de învățăturile lui Isaac Luria, care sugerează că scânteile sufletelor primordiale pot fi adunate în suflete individuale. Una dintre primele doctrine lurianice sugerează că datoria omenirii este de a mântui scânteile căzute ale omenirii primordiale. Fiecare suflet primordial ridică astfel cele 613 organe ce îi reprezintă pe Adam și Eva. Acest proces este numit Shi'ur Komah, însemnând „măsurarea trupului.”

Pornind de la ideea că ce numim creație a rezultat din spargerea „canalelor” sau „vaselor” menite a susține Lumina Infinită (Ohr Ein Sof) din care a rezultat creația, spargere care a dus la împrăștierea scânteilor din Lumina Divină în lumi înferioare, ceea ce ne învață Shi'ur Komah este că toate aceste scântei căzute reprezintă, la modul colectiv, trupul lui Dumnezeu, cum ar veni. Astfel, întreaga creație este trupul metaforic al lui Dumnezeu, și fiecare persoană întruchipează potențialul reîntoarcerii scânteilor divine la sursa lor originară.

Învățații evrei spun că forma oamenilor corespunde formei mistice a lui Dumnezeu. Totul din trupul uman, toate organele și tendoanele corespund unei lumini divine deoarece sunt aranjate în forma primară a celei mai înalte manifestări a lui Dumnezeu. Sarcina omului este de a duce adevărata sa formă la perfecțiunea sa spirituală, de a dezvolta în interiorul său imaginea lui Dumnezeu. Acest lucru se realizează respectând cele 248 de porunci pozitive și cele 365 de porunci negative ale Torei, fiecare dintre aceste porunci fiind conectată la unul dintre organele corpului uman, și deci, una dintre acele lumini divine.

Din această perspectivă, reîncarnarea are un potențial vast. Nu este „pedeapsă” pentru păcat, ci o oportunitate de a ridica acele scântei care nu au fost rectificate, izbăvite într-un suflet primordial. Este o povestire care vorbește despre un om ce și-a înălțat brațele la cer, rugându-I-se lui Dumnezeu: Ce faci, Doamne? Nu vezi câtă suferință, cât necaz în lume? De ce nu te înduri să ne trimiți salvarea? La care Dumnezeu i-a răspuns: Am trimis salvarea. Te-am trimis pe tine, omule. Așa cum este scris în Tikkunei Zohar: „Dacă există și numai un singur organ în care Dumnezeu cel binecuvântat nu sălășluiește, acea persoană va fi adusă din nou în lume prin reîncarnare din cauza acelui organ, până când persoana devine perfectă în toate părțile sale, până când toate părțile sale vor reconstitui cu perfecțiune imaginea lui Dumnezeu cel binecuvântat.”