Șabat pe fundal de muezin

O casă mare, pătrată, cu pereți alb-plumburii și grilaje la ferestre, inundată pe dinafară de buruieni și bâzâit de insecte. Asta mi-a fost locuința în cele aproape două luni pe care le-am petrecut în Ierusalimul de Est, la prima mea vizită în Țara Sfântă. Al-Ram, la vreo 15 minute de mers cu autobuzul de la punctul de control Qalandiya, e o fundătură care nu se poate numi nici sat, nici oraș. E mai degrabă o uriașă groapă de gunoi în care se întâmplă să locuiască niște oameni. Unele case arătau curățel, ițindu-se înălbite de soare pe aleile înguste, prăfuite. Ora 6 dimineața te întâmpina cu miros de cauciuc ars, iar munții de deșeuri pe care nimeni nu le colecta vreodată (nu există niciun fel de serviciu public acolo) te salutau de pe o parte și cealaltă a drumului.

E o zonă ce aparține Autorității Palestiniene, iar punctul de control Qalandiya este cel care face legătura cu partea israeliană. Soldații se găsesc la checkpoint, dar odată ce ai trecut de punctul de control, nu mai vezi picior de evreu, israelian sau nu. De fapt există și niște panouri uriașe care avertizează evreii că teritoriul cu pricina aparține Autorității Palestiniene și dacă trec dincolo de Qalandiya, riscă să fie uciși, deci o fac pe cont propriu. Mă aflam așadar într-un no man's land, un tărâm where no Jew has gone before. Asta până într-o dimineață de vineri când, de la aeroportul Ben Gurion m-am întors cu logodnicul meu. Pentru orice eventualitate, bărbată-miu nu a purtat pe cap yarmulke, dar iată-ne așadar, un evreu și încă unul în devenire, traversând punctul de control Qalandiya, pentru a ajunge acolo unde plănuisem să fie locuința noastră temporară. În mijlocul nicăieriului. Un nicăieri de care prinsesem cumva drag, un soi de acasă pe care îl iubeam și-l uram în același timp, un nicăieri familiar care mă speria dar căruia îmi părea imposibil să-i rezist.

Drumul de la aeroport la Al-Ram a fost lung și întortocheat, mai ales că vorbim de o zi în care toți musulmanii se îndreptau spre direcția dinspre care veneam noi, pentru a ajunge la moscheea Al Aqsa. Nu vrei să purcezi spre Ierusalim într-o dimineață de vineri. Dar chiar parcurgând traseul în sens invers, a fost un semi-coșmar. Mint, nu a fost un semi-coșmar, a fost doar obositor și exasperant, dar când ești îndrăgostit totul se trăiește altfel. Cert e că am ajuns destul de târziu acasă. Am avut câteva ore la dispoziție pentru a face un duș, niște cumpărături de ultim moment și pregătit mâncarea pentru cina de Șabat și pentru a doua zi.

Era sfârșitul lui iunie și în jur de 7 și jumătate seara când am aprins lumânările. Mâinile mi-au tremurat de emoție și preaplin sufletesc, la fel și vocea când am rostit pentru prima oară b'racha pe care o repetasem în ultima săptămână. Acum o spun natural, cuprinsă doar de emoția momentului, nu și de teama că voi greși cuvintele în ebraică, dar atunci parcă totul se învârtea cu mine. Gura mi se uscase, palmele mi se umeziseră, respirația îmi era sacadată. Ochii îmi ardeau ei înșiși ca niște lumânări. Vălul ce-mi acoperea părul era ușor și mătăsos și-mi mângâia obrajii ca o sărutare delicată. Mă simțeam frumoasă. Mă simțeam femeie. Era de parcă aș fi făcut dragoste pentru prima oară în viață.

Petrecusem ore bune prin magazine încercând să găsesc cea mai frumoasă cupă pentru kiddush pe care mi-o puteam permite, lumânări, suporturi pentru lumânări, o țesătură elegantă pentru acoperit challah, pâinea evreiască ce se mănâncă de Șabat. Vocea iubitului meu aluneca viril peste versurile psalmilor, dezmierdând fiecare cuvânt, fiecare sunet, îmbrățișându-le tandru în inflexiuni joase, bărbătești, cu o căldură care-mi făcea inima să-mi bată puternic în dantela lenjeriei pe care o purtam pe sub bluza neagră, cu mâneci până la cot. Lecha dodi likrat kalah, p'nei Shabbat n'kabelah! Întunericul devenea mai adânc, foamea inimii mai sângerie. Lumina lumânărilor ne încălzea fețele, poezia textului ebraic ne ridica undeva deasupra lumii, unde pluteam ca și când nimeni și nimic nu mai exista în afara iubirii, în afara cântării aduse lui Dumnezeu, în afara vocii înmiresmate. Noaptea, vocea, lumina se împleteau într-o coroană pe care iubitul mi-o așeza pe frunte, mie, mireasa, mie regina Șabatului, mie, fiica Ierusalimului, regină și sclavă-ntr-o singură femei. Mie, Femeia în care se întrepătrundeau în acel moment toate femeile, începând cu Sarah, Rebbeca, Rachel și Leah...„Ca un măr între copacii pădurii aşa este preaiubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele. El m-a dus în casa de ospăţ, şi dragostea era steagul fluturat peste mine. Întăriţi-mă cu turte de struguri, învioraţi-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragostea lui.”

Dacă e adevărat că evreii au ținut în viață Șabatul, e adevărat și că Șabatul a ținut în viață evreii. „Shalom aleichem mal'achei hasharet mal'achei elyon. Mimelech mal'achei ham'lachim Hakadosh baruch Hu.” Fie ca venirea voastră să fie pentru pace, îngeri ai păcii, îngeri ai Preaslăvitului, de la Regele ce domnește peste regi, Cel Sfânt, binecuvântat fie Numele Său. Ritualul este o poartă de acces spre ceva mai adânc, spre misterul care înconjoară viața, se întrepătrunde cu viața și este viața însăși. Ritualul oferă sens, înțelesuri și infuzează cu sfințenie textura vieții, o umple cu sacralitate așa cum vocea bărbatului meu umplea cu sens fiecare firidă, fiecare fisură din sufletul meu. Aishes Chayil...această superbă odă închinată Femeii...„Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preț decât mărgăritarele. Inima bărbatului se încrede în ea, și nu duce lipsă de venituri. Ea îi face bine, și nu rău, în toate zilele vieții sale. Ea face rost de lână și de in și lucrează cu mâini harnice. Ea este ca o corabie de negoț; de departe își aduce pâinea. Ea se scoală când este încă noapte și dă hrană casei sale și împarte lucrul de peste zi slujnicelor sale. Se gândește la un ogor și-l cumpără; din rodul muncii ei sădește o vie.  Ea își încinge mijlocul cu putere și își oțelește brațele. Vede că munca îi merge bine, lumina ei nu se stinge noaptea. Ea pune mâna pe furcă, și degetele ei țin fusul. Ea își întinde mâna către cel nenorocit, își întinde brațul către cel lipsit...”

Și vocea patina lin, înfășurându-se în jurul nopții ca un fir pe păr înfășurat în jurul inimii. La marginea voalului meu înfloreau, rușinați, trandafiri.

Trecuse de opt, cu siguranță. Toate electronicele erau închise. Lumea Șabatului e ruptă de cotidian, lumea Șabatului e o lume în lume în care zgomotul săptămânii ce a trecut e topit ca ceara lumânărilor ce ard. „Și a fost seară și mai apoi a fost dimineață: ziua a șasea. Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.”

Baruch atah Adonai Eloheinu melekh haOlam, borei pri hagafen...Binecuvântat ești Tu, Doamne...Printre binecuvântări adresate lui Dumnezeu, între Yom Zeh L'Yisrael și Kah Ribon, glasul muezinului a spart întunericul, amintindu-ne că undeva, afară, mai există o lume: La ilaha illallah...Chemarea musulmană la rugăciune, ritualul cu care mă obișnuiseră serile, vocea aceea tânguitoare, puternică, solemnă, melodioasă ca un cântec, fermă ca un trunchi de măslin, vocea aceea care picură toată arșița zilei în secundele răcoroase ale serii...guturală, profundă, ostoitoare, invocându-l pe Dumnezeu. Două universuri paralele se îngemănau, fiecare cunoscându-și locul, coexistând armonios, rugăciunea evreiască și rugăciunea musulmană, ebraica și araba, Israelul și Palestina, oameni plecându-și capetele în fața lui Dumnezeu, oameni chemându-L, implorându-L, cântându-L pe Domnul. Oameni, inimi, cântece. Fără rivalitate, fără ură. Fără sânge, fără moarte. În acel nicăieri unde nu cred că vorbele Baruch atah Adonai au răsunat vreodată într-una din casele albe, pătrate, înșiruite de-a lungul aleilor înguste, prăfuite. În acea casă cu pereți alb-plumburii și grilaje la geamuri, inundată pe dinafară de buruieni și bâzâit de insecte, islamul pătrundea pe ferestre odată cu aerul fraged al serii și se așeza la masă cu iudaismul. Fără vreun efort, la fel de natural ca bătaia de aripi a unui fluture.

L’mikd’sheikh tuv ul’kodesh kudshin, atar di veih yehedun ruhin v’nafshin. Vizam’run lakh shirin v’rahashin, birush’leim karta d’shufraya. Kah ribon alam  v’al’maya ant hu malka melekh malkhaya...

Scoate, Doamne, poporul Tău din exil, revino în Templul Tău, în locul cel mai sfânt dintre locuri, acolo unde toate sufletele și spiritele se bucură, acolo unde Îți vor cânta cântece și-Ți vor aduce laude, în Ierusalim, orașul frumuseții...