Fetița cu chibriturile

Știu, fetița nu mai e fetiță de mult. Și totuși...

Voi ce numărați? Unii numără zilele, anii, firele de păr, banii, pantofii, mașinile, diminețile cu soare, frunzele în formă de inimă, te iubescurile, canalele TV, amanții,amintirile...Eu număr chibriturile. Dacă Dumnezeu a hotărât că evreii nu trebuie numărați deoarece El i-a dorit fără de număr, ca firele de nisip, și când i-a poruncit lui Moise să facă un recensământ i-a poruncit să-l facă indirect, fiecare evreu să dea jumătate de șekel și apoi să se numere jumătățile de șekeli, eu am hotărât să nu număr zilele sau săptămânile în mod direct, ci să număr chibriturile. Nu orice fel de chibrituri. Chibriturile ce aveau să aprindă primele lumânări de Șabat pe care aveam să le aprind în viața mea. Cutia mea de chibrituri din Ierusalim. Cutia de chibrituri pe care am folosit-o de primul meu Șabat. Șabat tradițional, ortodox, în toată regula. Ei, și de-atunci, de fiecare Șabat folosesc câte un chibrit. Un chibrit pentru fiecare Șabat. Un chibrit pe săptămână. Și astfel număr săptămânile. Număr Șabaturile petrecute în exil. În exilul ce mă ține departe de cel pe care îl iubesc. Și când mă rog de Șabat, după ce aprind lumânările și spun binecuvântarea, mă rog ca Dumnezeu să pună capăt exilului, să mai despartă o dată apele și să mai scoată din Egiptul suferinței doi evrei. Și mă rog să se întâmple asta până să mi se termine chibriturile. Cutia e mare, chibrituri mai sunt. Câte, nu știu. Douăzeci, treizeci...habar n-am. O strângere de inimă mă însoțește de fiecare dată când deschid cutia și mai scot un chibrit. O gheară rece, împlântată adânc, fără milă. Mâinile îmi tremură vag și buzele mi se crispează subit, a singurătate. Dacă se termină chibriturile și eu tot aici sunt? Fâșii de puls galopant îmi decorează tâmplele. Dorul îmi sticlește în presimțirea unei lacrimi. Încă douăzeci de săptămâni în exil e un gând insuportabil, după ce am petrecut o viață căutându-te. Aprind lumânările. Flacăra lor se îngemănează cu flacăra primului meu Șabat. Lumina se răsfrânge în cameră, pe chipul meu, pe mâinile-mi ce săvârșesc gesturile ritualice, în sufletu-mi, în miile de kilometri ce ne separă fără să ne despartă. Aduc palmele la ochi și îmi acopăr pleoapele. „Binecuvântat ești Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele Universului, care ne-ai binecuvântat cu poruncile Tale și ne-ai poruncit să aprindem lumânările de Șabat.”

În flăcări ard și se urcă spre cer speranțele mele, dorințele condensate în rugăciune, speranțe împletite cu cele ale fiecărei femei ce a aprins vreodată lumânările de Șabat, cu gândul fierbinte și pur al mamelor noastre Sarah, Rivkah, Rachel și Leah... Ascultă-mi Doamne rugăciunea și fă ca lumina noastră să ilumineze pentru totdeauna și fă Doamne, ca lumina binecuvântării Tale să strălucească asupra noastră ca să fim salvați. „Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele, ia aminte la rugăciunea mea! De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită și zic: Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge căci este prea înaltă pentru mine.”