O lacrimă pentru Ierusalim

"What's in a name? that which we call a rose/ By any other word/ would smell as sweet;/ So Romeo would, were he not/ Romeo called,/ Retain that dear perfection which he owes/ Without that title"...scria înțeleptul Shakespeare.

Ce e un nume, deci? Un trandafir la fel de frumos miroase oricum i-am zice trandafirului. Ce înseamnă deci, Palestina? Ce înseamnă Israel? Nu sunt două țări, ci două nume pentru aceeași țară, țara Canaanului. Pământul Sfânt. Sion. Palestina este Israel și Israel este Palestina. Un lucru atât de simplu și atât de puțin înțeles. Atunci când lumea vorbește despre Palestina nu se referă la vreun califat sau imperiu islamic, nici la un stat modern guvernat exclusiv de musulmani. Palestina nu înseamnă altceva decât ceea ce a însemnat dintotdeauna: evrei, musulmani, creștini trăind laolaltă cu drepturi egale. Nimeni nu guvernează pe nimeni, nimeni nu se află sub stăpânirea altcuiva. Oameni aparținând celor trei religii avraamice, supuși acelorași legi, beneficiind de aceleași drepturi și cu reprezentare politică egală. Nu mai cred de mult în posibilitatea existenței a două state diferite, unul evreiesc și unul palestinian arab. Și cred din ce în ce mai tare că țara asta, pământul ăsta sfânt, nu este menit a fi divizat, scindat, segregat. De niciun fel de bariere. Nici de granițe, nici de ură. Nici de politică, nici de religii.

Scriam cu nu foarte mult timp în urmă, pe 10 ale lunii Tevet 10, când evreii sunt în doliu și post, că sunt multe lucruri pentru care evreii ar trebui să fie în doliu. Măcar faptul că trăim vremuri în care un ne-evreu libidinos e ridicat la rang de profet sau chiar Mesia ar trebui să ne înghețe zâmbetul pe buze. Idolatria pare la fel de prezentă ca în vremurile biblice. Sub o altă formă, desigur, dar nu mai puțin nocivă. Se venerează puterea, forța armată, politicieni corupți. Avodah Zarah are multe chipuri.

Pe 10 ale lunii Tevet, Ierusalimul era asediat. Ani și ani de-a rândul, Dumnezeu și-a trimis profeții să avertizeze poporul lui Israel despre iminenta distrugere a Ierusalimului și a Sfântului Templu dacă oamenii nu vor reveni pe calea cea bună, pe calea Domnului. Israelul huzurea, Israelul se lăfăia în păcat; Israelul râdea de profeți și îi alunga, spunând că nu au alt scop decât să demoralizeze oamenii. Și iată că s-a întâmplat. Pe 10 ale lunii Tevet, în anul 3336 după creație, armatele regelui babilonian Nebuchadnezzar au împresurat Ierusalimul. În nețărmurita-i milă, Dumnezeu i-a mai dat poporului Său o șansă să se căiască. L-a trimis pe profetul Ieremia de mai multe ori, dar poporul lui Israel l-a trimis la închisoare. 30 de luni mai târziu, pe data de 9 Tamuz 3338, zidurile Orașului Sfânt aveau să fie dărâmate, pe 9 Av al aceluiași an Sfântul Templu avea să fie distrus și poporul evreu exilat.

Poate ar trebui pur și simplu să-i spunem Pământul Sfânt și atât. Dacă un nume generează un conflict atât de puternic. Sigur, dimensiunile conflictului sunt multiple, dar măcar asupra numelui dacă am putea înceta să ne mai batem și urî. Sion...Pământul Sfânt, Ierusalim, muntele Sion...Pământul Sfânt e mai mult decât depozitarul valorilor istorice, culturale, etnice, religioase, sociale ale israeliților antici și urmașilor lor, ale musulmanilor și creștinilor ce au trăit acolo de-a lungul secolelor, este mai mult decât locul spre care s-au înălțat rugăciunile poporului evreu de-a lungul vremilor, rugăciuni împletite cu speranța unui viitor mesianic în care va domni pacea și toți oamenii vor fi recunoscut numele Domnului. Într-un sens mai larg, Pământul Sfânt este un simbol universal al năzuințelor întregii umanități pentru un loc mai elevat din punct de vedere spiritual, mai aproape de Dumnezeu, de sursa vieții. Un simbol al aspirațiilor universale pentru o conștiință superioară și pentru o viață mai plină de înțeles, de miez, mai autentică, mai adevărată.

Un trandafir la fel de frumos miroase, oricum i s-ar spune. Caracterul sacru al pământului se păstrează, oricum i s-ar spune pământului; sacralitatea este intrinsecă, nu este afectată de nimic omenesc, deoarece acesta este pământul pe care Dumnezeu l-a ales ca locuință a Lui...Ki bachar b'Tzion, iva l'moshav Lo. Sionul este al lui Dumnezeu și Dumnezeu este al tuturor oamenilor. Iar poporul lui Israel, poporul Torei și al mitzvot-urilor va continua să trăiască atâta vreme cât iudaismul va continua să trăiască. Oamenii se duc, mor; guvernele, statele se duc și ele. Iudaismul trăiește de mii de ani. Tora trăiește de mii de ani.