Exil și izbăvire

Exilul egiptean este cel care a dat tonul celor patru exiluri pe care poporul evreu avea să le sufere de-a lungul istoriei sale -- babilonian, persan, grec și cel roman, care se extinde până în ziua de astăzi. Exilul egiptean este arhetipul, este cel care le-a conținut pe toate și face parte dintr-o clasă separată, numai a lui. De aceea nu este niciodată menționat laolaltă cu celelalte patru. 

Dacă privim conceptul de exil (galut) din perspectivă hasidică, Imperiul Babilonian a atacat trupul (guf) evreiesc, masacrând populația în timp ce distrugea primul Templu și luându-i pe evrei captivi în Babilon. Imperiul Persan, cunoscut pentru promiscuitate și decandență, a atacat sufletul (nefesh) poporului evreu. Imperiul Grec, cel care a produs unii dintre cei mai mari filosofi ai lumii, a încercat să demonstreze (în mod fals) incompatibilitatea dintre Torah și știință și intelect (seichel). Iar Imperiul Roman a folosit toate cele trei metode, atacând trupul, sufletul și intelectul -- încercând astfel să discrediteze și să invalideze Tora și iudaismul. 

Gimel (de la guf - trup), Nun (de la nefesh -suflet), Shin (de la seichel - intelect) și Hei (de la hakol, toate cele de mai sus) sunt literele înscrise pe dreidel, titirezul cu patru laturi care se joacă în timpul sărbătorii Chanukah. În ebraică, fiecărei litere îi este asociată o valoare numerică -- gematria se numește acest sistem. Suma valorilor numerice ale literelor Gimmel, Nun, Shin, Hei este 358, aceeași valoare numerică ce o are cuvântul „nachash”, șarpele ce i-a sedus pe Adam și Eva. Este și valoarea numerică a cuvântului „moshiach” - Mesia, Izbăvitorul poporului evreu pe care îl așteptăm și pentru a cărui sosire ne rugăm. Deci această „jucărioară”, dreidel, reprezintă istoria lumii de la facerea sa până la sfârșitul domniei impurității. Istoria a început cu Nachash care i-a sedus pe Adam și Eva. Șarpele și-a continuat seducția pe tot parcursul istoriei -- deghizat în forma babilonienilor, a perșilor, a grecilor și a romanilor. Iar la sfârșit, Nachash va fi eliminat de Moshiach.

La un nivel mai profund, tragedia exilului nu este limitată la dezrădăcinarea fizică și nu este neapărat definită de persecuție și suferință. Exilul este o perioadă în care prezența lui Dumnezeu este ascunsă. Studiem Tora și respectăm poruncile -- și ni se spune că făcând asta ne conectăm la El -- dar nu o simțim. Chiar și evreul care se află pe Pământul Sfânt tot în exil este. În primii ani ai existenței poporului lui Israel, prezența lui Dumnezeu era simțită. Dumnezeu intervenea des și deschis în lucrurile ce se întâmplau în lume, mai ales de partea poporului Său ales. Asta a motivat poporul evreu să vrea să fie legat, să simtă legătura cu Dumnezeu. Dar era Dumnezeu cel care alimenta această relație. Era mesianică este consumarea acestei relații cu Dumnezeu, și pentru a câștiga acest privilegiu, trebuie să dovedim că această relație este reală pentru noi, că e parte din noi, chiar atunci când prezența lui Dumnezeu nu e manifestă, nu e palpabilă așa cum era în zilele Sfântului Templu. Însă deși prezența lui Dumnezeu este ascunsă, Dumnezeu e omniprezent, El este cu toată lumea, tot timpul. 

Psalmul 91 îl citează pe Dumnezeu care spune: „Striga-va [el, Israel] către Mine și-l voi auzi pe el; cu el [Israel] sunt în necaz și-l voi scoate pe el și-l voi slăvi.” Acesta e mesajul pe care l-a trimis Dumnezeu alegând să i se arate lui Moise sub forma unui tufiș în flăcări atunci când evreii erau oprimați de egipteni. Când poporul Său suferă, Dumnezeu simte ca și când El însuși ar suferi. După cum spune Rabbi Shimon, „Atât de prețios îi e poporul lui Israel Domnului, că atunci când poporul lui Israel e exilat, prezența divină (Shechinah) este exilată cu el.”

Această convingere că invizibila dar tangibila prezență divină este cu el în exil și în ghetouri este cea care a susținut poporul evreu de-a lungul chinuitei sale istorii. 

Există o dualitate existențială a ființei umane -- fie se luptă, fie se află în pace; fie muncește, fie se odihnește; fie tânjește spre ceva, fie este satisfăcută; e fie pe drum, fie acasă. În Tora, această primă stare a ființei este galut, cea a exilului. Cea de-a doua este geulah, izbăvirea. După mii de ani în care am trăit într-o stare de întuneric, de nesincronizare cu sinele nostru cel mai profund, avem lumina, timpul binecuvântat al păcii și liniștii, era Șabatului veșnic. Despre Șabat se spune că este o frântură din acea eră mesianică, un strop din minunata lume de după venirea lui Mesia. Dar în această lume a exilului și a întunericului, tradiția mistică evreiască spune că există unii oameni care sunt conștienți că întunericul nu e sută la sută întuneric, care sunt capabili să întrezărească presimțirea unor raze, acele scântei ale luminii divine care s-au rostogolit în lumile inferioare când vasele create pentru pogorârea luminii divine și crearea lumii așa cum o știm noi nu au fost în stare să-i susțină intensitatea și s-au spart. Aceștia sunt evreii. Ei au misiunea spirituală de a „culege” și ridica toate acestei scântei și de a deschide ochii și sufletele celorlalți oameni către această lumină din întuneric, pentru a repara vasele acelea sparte și odată cu ele lumea. După cum spune Isaia (42:7): „Să deschizi ochii orbilor, să scoți din temniță pe cei legați și din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric.”