Dumnezeu și Holocaustul

                            Pictură de Felix Nussbaum

Un prieten de Facebook punea întrebarea „De ce a existat Holocaustul? Este Dumnezeu antisemit?” Nu, Dumnezeu nu este antisemit. Dumnezeu nu urăște poporul Său, nici oamenii în general. Dumnezeu mereu tânjește după dragostea noastră și chiar atunci când se mânie din cauza păcatelor și răutăților noastre, chiar atunci când ne pedepsește, El tot ne iubește, căci iubirea Sa e infinită. Adevărul este că numai Dumnezeu știe de ce a existat Holocaustul, așa că nu vreau să ofer aici nici măcar tentativa unui răspuns. Nici nu am să-l trec pe prietenul cu pricina (cum spuneam cu ceva zile în urmă că ar trebui) prin întreaga mistică evreiască pentru a-i schița o idee despre ce înseamnă simultana prezență și absență divină, simultana transcendență și imanență divină. Ce vreau să împart cu cine e interesat să citească este o perspectivă (nu un răspuns, repet, o perspectivă) ce mi s-a părut interesantă, niște gânduri, niște reflecții pornind de la cartea rabinului Barukh Yehoshua Rabinowitz despre Holocaust „Binat Nevonim”, și opiniile altor rabini, în lumina întrebării formulate de prietenul menționat, în contextul vremurilor actuale în care chestiunea sionismului și a statului Israel reprezintă un factor dezbinător în rândul comunităților evreiești și nu în ultimul rând, în contextul peisajului global curent în care oameni continuă să fie oprimați pentru apartenența la o religie și/sau etnie.

Din dragoste pentru poporul Său, Dumnezeu a numărat evreii în momente de cotitură ale istoriei acestora. Una din aceste ocazii a fost momentul în care a fost terminat Tabernaclul, Cortul Întâlnirii. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să numere poporul. Numărătoarea trebuia să se facă indirect (Osea 1:10 spune că evreii nu trebuiesc niciodată numărați „...numărul copiilor lui Israel va fi ca nisipul mării care nu se poate nici măsura, nici număra.”). Fiecare evreu avea să dea jumătate de șekel, iar apoi monezile aveau să fie numărate și astfel avea să se știe câți evrei sunt. Iar banii, mai spune Dumnezeu, nu aveau să fie folosiți pentru nevoile cotidiene, ci „pentru răscumpărarea sufletului lor, ca să nu fie loviți de nici o urgie cu prilejul acestei numărători.”

„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: «Când vei socoti pe copiii lui Israel şi le vei face numărătoarea, fiecare din ei să dea Domnului un dar în bani, pentru răscumpărarea sufletului lui, ca să nu fie loviţi de nicio urgie, cu prilejul acestei numărători. Iată ce vor da toţi cei ce vor fi cuprinşi în numărătoarea aceasta: o jumătate de siclu, după siclul Sfântului Locaş, care este de douăzeci de ghere; o jumătate de siclu va fi darul ridicat pentru Domnul». ” (Exodul 30:11-13)

Fiecare trebuia să dea exact aceeași sumă pentru ca nimeni să nu creadă că îi este superior seamănului său. Jumătatea de șekel a oglindit dorința lui Dumnezeu de se dărui tuturor evreilor în mod egal, și celor simpli și celor înțelepți, și săracilor și bogaților. De ce jumătate de șekel, de ce nu un șekel întreg? Jumătatea de șekel simbolizează faptul că nimeni nu este întreg prin el însuși. Fără seamănul nostru, fără aproapele nostru, fără comunitate, fără oameni, nimeni nu valorează decât o jumătate de șekel, aproape nimic. Omul este făcut să fie parte dintr-un tot, iar evreii sunt meniți să fie o comunitate. Ce caracterizează comunitatea? Solidaritatea, unitatea. Jumătăți de suflete unite într-unul singur, colectiv.

De ce a fost distrus cel de-al Doilea Templu? Era o perioadă în care evreii erau angajați în studiul Torei, urmau poruncile divine, făceau acte de caritate. Și totuși, Templul a fost distrus. De ce? Deoarece exista ură nesăbuită în mijlocul evreilor. Talmudul (Yoma 9b) ne învață că ura nesăbuită poate fi comparată cu cele trei păcate cardinale: idolatria, depravarea sexuală și crima. Cel mai mare păcat, păcatul originar care a dat naștere și altor păcate, păcatul ce a dus la distrugere, a fost păcatul disputei. Numai corectarea acestui păcat poate aduce izbăvirea. De atunci, dezbinarea a tronat în sânul poporului lui Israel. Și până nu se va căi pentru acest păcat, salvarea, mântuirea este amânată.

În viziunea rabinului Rabinowitz, aceasta poate fi o explicație pentru motivul și semnificația Holocaustului. A fost menit să corecteze păcatul dezbinării. Holocaustul, spune el, nu poate fi pus pe seama ereziei, a abandonării religiei sau a sionismului, deoarece în timpul acelor ani teribili, milioane de evrei hasidici și ortodocși care se opuneau atât iluminismului cât și sionismului au fost uciși. Dacă există un păcat comun tuturor evreilor acesta este păcatul dezbinării, susține Rabbi Rabinowitz. El nu privește Holocaustul ca pe o pedeapsă pentru acest păcat, ci mai degrabă ca un proces divin de reparare a acestuia. Decretul nazist ce hotăra ca toți evreii, fără legătură cu alte criterii, să fie sortiți morții, a creat un destin comun ce s-a extins dincolo de orice dispută internă.

Scrie Rabbi Rabinowitz: „Și totuși, anul 5701 trecuse, iar lucrurile tot nu se schimbau, dezbinarea și ura persistau, iar asta era deja «numărătoarea finală». Astfel că, în anul 5702, Dumnezeu ne-a trimis Holocaustul. Nicicând nu a mai fost atâta suferință; șase milioane au fost uciși -- o treime din toți evreii, de zece ori șase sute de mii de semeni evrei. Iar acest masacru era unic, deoarece în fața camerelor de gazare evreii erau dezbrăcați de haine și erau împinși unii într-alții în camere și carnea se întâlnea cu carne. Și astfel că toți au devenit martiri evrei, într-o singură clipă, atunci când au strigat «Ascultă Israele!» și sufletele lor pure s-au reîntors la Dumnezeu în ceruri, lipiți unii de alții, împinși laolaltă și inseparabili, «fiecare e lipit de cel de lângă el şi se ţin aşa şi nu se mai despart» (Iov 41:19). Nu mai existau diferențe între ei -- între bogat și sărac, între școlit și ignorant, între nobil și țăran. Fiecare simțea că era o 'jumătate' și împreună reprezentau un șekel...”

Este posibil să simți apropierea de Dumnezeu până și în mijlocul scenelor oribile de la Auschwitz? Rabbi Rabinowitz este conștient însă că nicio explicație a înțelesului Holocaustului nu ne poate scuti de adresarea acestei probleme. Chiar dacă o înțelegere retrospectivă a Holocaustului ne cere să iubim fiecare evreu și să prețuim valoarea unității evreiești, tot nu este suficientă pentru a oferi o înțelegere, orice fel de înțelegere a indescriptibilei suferințe a Holocaustului.

Rabbi Rabinowitz scrie că experiența credinței Îl recunoaște pe Dumnezeu nu numai când El ne izbăvește de suferință sau ne protejează de ea. Prezența divină alină nu numai datorită rezultatelor, nu numai pentru că Dumnezeu este Regele, Salvatorul, Protectorul, ci prin sine însăși. Dacă știu că Dumnezeu este cu mine, chiar dacă nu mă protejează și nu mă salvează, știu că există un motiv pentru suferința mea. Credința religioasă este exprimată în declarația că Dumnezeu este prezent. Declarația că „Dumnezeu mă va salva” ține mai mult de psihologia omului decât de credința sa. Este o expresie a auto-încurajării, fără o reală componentă a credinței.

Rabbi Rabinowitz admite, însă, că sentimentul dominant era unul al singurătății și al abandonării. „În fiecare zi națiunea evreiască era diminuată cu sutele și zecile de mii; orașe întregi erau golite de locuitorii lor, comunități sfinte dispăreau una după alta, de la zi la zi, nelăsând vreo urmă sau supraviețuitori. Comunități evreiești ce fuseseră fortărețe ale Torei cădeau, se prăbușeau; erau primele ce aveau să fie distruse. Tocmai pentru că erau oamenii Torei; tocmai pentru că putea discerne imaginea lui Dumnezeu asupra lor, în comportamentul și îmbrăcămintea lor. (...) Eram siguri că ceea ce ni se întâmpla nu era un eveniment excepțional, ci mai degrabă o continuare a legământului dintre părți și că toate exilurile erau pur și simplu o continuare a arhetipalului exil egiptean. (...) Eram siguri de izbăvire, căci mereu am fost izbăviți, și așa avea să fie mereu în generațiile viitoare, până la sfârșitul lumii -- că decretele vin, dar la sfârșit Cel Sfânt, binecuvântat fie Numele Său, le retrage și are milă de poporul lui, de Israel. Așa cum s-a mai spus, în fiecare generație există cei ce se înalță pentru a ne distruge, dar Dumnezeu ne salvează de mâna lor. (...) Însă acel sentiment de a fi aruncat și abandonat în mijlocul popoarelor a fost mai crunt decât cea mai rea suferință trăită.”

Rebbe de Sanz-Klausenburg a declarat în mod repetat în predicile sale că a crede în prezența lui Dumnezeu chiar în mijlocul unei asemenea orori și suferințe este o cerință elementară a credinței. Principiul hasidic fundamental, „Nu există loc golit de El” (Tikkunei Zohar, 91b) nu poate fi condițional sau numai de dragul aparențelor. Dacă este adevărat că prezența lui Dumnezeu se află peste tot, atunci asta trebuie să se aplice și la Auschwitz. Providența divină este perceptibilă în miracolul supraviețuirii evreiești de-a lungul istoriei. Existența lui Am Yisrael este unică; este anistorică și chiar anti-istorică. În ciuda inferiorității fizice și numerice, această națiune reușește să supraviețuiască mai bine decât toate națiunile care au subjugat-o și au încercat să o anihileze. Holocaustul a secerat trupul, dar nu a distrus sufletul, care continuă să trăiască cu miile de ani. În contextul acestui continuum al sufletului, Holocaustul este un moment intens de distrugere, dar este un moment scurt în viața sufletului. Tora subliniază mereu că viața pe acest pământ nu este decât o pregătire pentru viața viitoare, eternă, la un nivel elevat. Mișna (Avot 4:21) spune: „Lumea aceasta este ca un vestibul spre viața viitoare; pregătiți-vă în vestibul pentru a intra în sala de banchet.” Suferința ce are loc în „vestibul”, care nu este decât un coridor spre „sala de banchet”, este temporară, câștigul însă, este etern.

Nu vom putea răspunde niciodată la întrebarea „de ce?” Unde a fost Dumnezeu? Nu știu. Unde a fost omul în timpul Holocaustului? Asta e o întrebare la care se poate răspunde. Unde a fost lumea în timpul Holocaustului? Lumea a făcut ce face și astăzi: a tăcut. A stat pasivă. A durut-o în cot, pentru că „nu erau de-ai lor.”