Dumnezeu e verb

după rabinul David Cooper


Ce e Dumnezeu? Dumnezeu nu e un lucru, o ființă, un substantiv. Nu există așa cum este definită existența, deoarece nu ocupă spațiu (sau include tot spațiul, în același timp nefiind limitat de el) și nu este influențat sau legat de timp. Misticii evrei îi spun adesea Ein Sof, adică Infinitul.

Când îi spunem Dumnezeu, despre ce vorbim? Atunci când spunem că Dumnezeu este bun, milostiv și iubitor vorbim despre cum ne imaginăm noi că este natura divină, dar nu vorbim despre Dumnezeu, despre Ein Sof. La fel, nici atunci când vorbim de Dumnezeul portretizat în Biblie ca răzbunător, gelos, mânios, nu putem vorbi despre Ein Sof, despre Cel fără de început și fără de sfârșit. Ein Sof include fiecare din aceste atribute, dar nu poate fi definit de niciunul din ele, nici separat, nici combinate.

Învățăturile mistice spun că există o legătură universală între toate lucrurile; știința modernă are același mesaj. Unii îi spun energie, alții îi spun iubire, alții îi spun eter. Misticii evrei sunt în mod deosebit preocupați de problema aceasta a numirii legăturii universale. Adesea, oamenii confundă numele cu identitățile. Credem că dacă are un nume, are o identitate. O identitate are niște atribute. Deci avem senzația că știm ceva despre ea. E o greșeală.

Ein Sof nu este numele unui lucru sau al unei ființe, ci este un proces în desfășurare. Ein Sof precede gândul și precede chiar și nimicul din care este născut gândul. Ne putem imagina un vid fără de început și fără de sfârșit? Putem noi, limitați de mințile noastre care sunt finite, să ne imaginăm infinitul? Răspunsul e: Nu. Putem să-i dăm un nume infinitului, putem să alegem un simbol pentru el și să-l desenăm, dar oricât am vrea să credem că imaginația noastră este nelimitată, rămânem constrânși de granițele propriei noastre realități. Dacă poate fi imaginat, nu este infinit.

Dacă infinitul este mai presus de imaginație, cum rămâne cu ceea ce transcende infinitul -- ceea ce l-a creat? Ein Sof nu este „constrâns” de infinit. Ne trezim că nu mai avem cu ce cuvânt să-l numim, pentru că ideea unui „trans-infinit” este o absurditate din punct de vedere logic. Ce poate merge dincolo de infinit? Mai mult, ce poate trece dincolo de nimicul ce înconjoară infinitul? Acesta este Ein Sof. Deși știm că Ein Sof este inaccesibil prin orice demers intelectual, putem totuși întreba dacă există o „cunoaștere” ce depășește intelectul? Răspunsul este: Da. Ein Sof poate fi cunoscut prin moduri care transcend gândul. Acest aspect al dezvoltării unei relații cu Cel fără de început și fără de sfârșit, cu sursa creației, este cheia kabbalei și esența întregii practici evreiești.

Cântarea Cântărilor spune: „Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul.”

„Întăriţi-mă cu turte de struguri, învioraţi-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragostea lui. Să-şi pună mâna stângă sub capul meu şi să mă îmbrăţişeze cu dreapta lui!”

„M-am sculat atunci şi am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele; şi am căutat pe iubitul inimii mele… l-am căutat, dar nu l-am găsit! M-au întâlnit păzitorii care dau ocol cetăţii; şi i-am întrebat: «N-aţi văzut pe iubitul inimii mele?»”

Acesta nu este un poem despre tineri îndrăgostiți. Este despre noi, despre fiecare ființă umană și despre potențiala noastră relație cu Dumnezeu. Poate credem că o relație atât de intimă cu Dumnezeu este mai presus de noi, rezervată pentru alții, dar nu este așa. Face parte din moștenirea noastră. Tot ce trebuie să facem este să învățăm cum să renunțăm la teamă, căci teama menține barierele separării.

În multe tradiții, expresia mistică a relației noastre cu Divinul se face prin intermediul erosului, prin flacăra unei inimi arzătoare. Nu e întâmplător. Atunci când realizăm că prezența Divinului este revelată în plinătatea fiecărui moment, inimile ni se înmoaie și stăvilarele tânjirii noastre interioare se deschid. E o stare ce nu poate fi explicată în mod rațional. Este epifanie mistică. Deși nu putem depăși bariera dintre noi și ceea ce se află dincolo de infinit, putem experimenta, în străfundurile ființei noastre, înțelegerea faptului că pentru fiecare pas pe care îl facem spre Dumnezeu, Dumnezeu pășește în noi; fiecare respirație a noastră este conectată la respirația universului; iar cel ce iubește, iubitul și dragostea însăși, sunt toate reflexii ale exact aceluiași lucru. În astfel de momente „cunoaștem” prezența Divinului și nu este nicio separație.

Abraham Abulafia, unul dintre marii învățați evrei ai secolului al 13-lea, spunea despre cel care a atins acest nivel de conștiință spirituală: „Nu mai suntem separați de sursa noastră, suntem sursa și sursa suntem noi. Suntem atât de intim uniți cu Ea, încât nu putem, sub nicio formă, fi separați de ea, căci suntem Ea.”

Acest lucru este descris de o frumoasă poveste sufistă ce vorbește despre un om care mereu Îl striga pe Dumnezeu, dar nu primea niciun răspuns. După o vreme, diavolul i-a șoptit acestui om: „Câtă vreme o să-L aștepți pe Dumnezeu să răspundă 'Aici sunt' tuturor chemărilor tale?” Asta l-a descurajat pe om și acesta a încetat să Îl mai strige pe Dumnezeu. Însă, într-un vis, acestuia i-a apărut o viziune a lui Dumnezeu care l-a întrebat de ce s-a oprit. Omul a spus că s-a oprit pentru că Dumnezeu nu i-a răspuns niciodată. Iar viziunea din vis ce Îl reprezenta pe Dumnezeu i-a zis „Nu ți-ai dat seama că fiecare chemare a ta ESTE ea în sine răspunsul Meu?”

Nevoii de a-L chema pe Dumnezeu i se răspunde întotdeauna simultan, în timp ce este dat glas acestei nevoi, pentru că esențialmente, nu este nicio diferență între cel care cheamă și cel care este chemat.

Rabinul Menachem Mendel Morgensztern din Kotzk, un faimos înțelept hasidic, l-a întrebat odată pe unul dintre studenții săi „Unde sălășluiește Dumnezeu?”. Studentul a răspuns „Peste tot.” „Greșit”, i-a spus rabinul din Kotzk, „Dumnezeu sălășluiește acolo unde Îl lăsăm să sălășluiască.”

Dacă e să ne gândim la Dumnezeu, cel mai aproape -- atât cât putem ajunge de aproape -- suntem dacă ni-L imaginăm mai degrabă ca pe un proces decât ca pe o ființă. Un verb, nu un substantiv. Dacă ar fi să Îl redenumim pe Dumnezeu, ca proces, am putea să Îi spunem „a Dumnezei”, „Dumnezeind”, mai degrabă, decât Dumnezeu, care sugerează un substantiv.

Această idee a fost dezvoltată de rabinul Zalman Schachter-Shalomi, care merge mai departe și spune că tipul de verb care reprezintă Dumnezeindul diferă de cele pe care le avem în limbajul obișnuit. Majoritatea verbelor noastre sunt considerate a fi tranzitive, a căror acțiune se răsfrânge asupra unui obiect, sau intranzitive, cele a căror acțiune nu se răsfrânge asupra unui obiect. Rabinul Zalman Schachter-Shalomi sugerează că „a Dumnezei” este un verb reciproc interactiv, unul care presupune o interdependență între doi subiecți, fiecare fiind obiectul pentru celălalt.

De exemplu, „a comunica” ar putea fi un astfel de verb. Dacă aș vorbi unei audiențe, aș putea să nu comunic. Aș fi angajat într-un act de comunicare, dar dacă audiența nu ar fi atentă și s-ar gândi la alte lucruri, nu aș comunica, oricât de mult aș vorbi. Comunicarea mea verbală depinde de un ascultător; nu poate fi o stradă cu un singur sens. Mai mult, din această perspectivă, nici creația nu ar trebui tratată ca un substantiv. Și ea este un verb interactiv. Fiecare parte din univers este în relație dinamică cu fiecare altă parte. În mod normal, experimentăm relațiile în termenii părților lor componente; greșim, însă, atunci când presupunem că părțile sunt separate.

Adevărata descoperire a intimității relației noastre cu Divinul ce se află în continuă desfășurare, ne poate schimba viețile. Adesea se întâmplă spontan, fără motiv. Unii numesc această experiență „stare de grație.” Apare de nicăieri. Stăm pe o plajă, ne plimbăm prin pădure, conducem pe autostradă, avem grijă de un bolnav, și dintr-o dată suntem copleșiți de o lumină stranie ce ne pătrunde conștiința și nu mai suntem la fel după aceea. Citim despre astfel de transformări și experiențe care au schimbat lumea celor în cauză. Ocazional, oamenii se dedică unei vieți spirituale datorită unei astfel de experiențe. Totuși, majoritatea oamenilor care se dedică unei căi interioare o fac deoarece tânjesc să se conecteze la adevăr și sens. Această devoțiune implică de obicei o varietate de practici ce devin parte din viața zilnică a omului: meditație, rugăciune, post, liturghie, perioade de izolare, mantre, acte de iubire și alte tehnici de alterare a conștiinței. La un moment dat, când prioritățile practicantului sunt clare, treptat, lumina interioară a conștientizării devine iluminată și percepția realității se schimbă în mod constant. Pe drumul spiritual, fie printr-o străfulgerare a gândului, fie prin progresul lent, constant, al practicii continue, dobândim înțelepciune. Nu este cunoaștere intelectuală, ci înțelepciune -- o cunoaștere profundă -- inexplicabilă, indescriptibilă și sublimă dincolo de orice imaginație. Această înțelepciune este fântâna adevăratei experiențe mistice, forța ce acționează întregul demers spiritual. Este ceea ce ne susține când avem îndoieli, ne hrănește atunci când lumea pare gri, ne alină atunci când ne doare moartea celor dragi. Fără ea, către ce ne-am întoarce? Ce am fi fără splendoarea Dumnezeului cel imposibil de cunoscut?

Evlavia duce la înțelepciune. Rugăciunile evreiești de dimineață încep cu citarea unui vers din Psalmi: „Începutul înțelepciunii este frica [evlavia] de Y-H-V-H [tetragrama, cel mai sfânt nume al lui Dumnezeu].”

În ebraică, atunci când numele lui Dumnezeu este scris Y-H-V-H, i se spune Numele. Nu vrem să-I dăm un nume, așa că Îi spunem Numele. Este prea minunat, prea splendid pentru a fi numit.

Învățătura centrală a misterului lui Ein Sof este că centrul ființei noastre de unde se naște evlavia este exact ceea ce ne provoacă evlavia. Este El. Atunci când contemplăm procesul nostru continuu de deschidere, aici, acum, realizăm că Dumnezeindul este mereu cu noi.

Zoharul spune: „Înainte ca forma să fie creată, El [Ein Sof] era fără de formă sau înfățișare. Astfel că, este interzis să Îl percepem în vreun fel, nici măcar prin literele numelui Său sfânt sau prin orice simbol. Însă, dacă strălucirea și gloria Sa nu ar fi radiat asupra întregii creații, cum ar fi putut fi deslușit, chiar și de către înțelepți? Astfel că, a coborât pe un car [mistic] cunoscut prin literele Y-H-V-H, pentru a putea fi intuit, și pentru acest motiv permite să I se spună pe diferite nume, cum ar fi El, Elohim, Shaddai, Tzevaoth și Y-H-V-H, fiecare fiind un simbol al atributelor divine. Totuși, vai care ca nu cumva să Îl comparați pe Ein Sof cu oricare dintre atributele acestea. Căci El este fără de limite și nu există mijloace pentru a-L înțelege.”

Cel ce nu poate fi cunoscut nu poate fi deslușit. Tot Zoharul spune: „Ceea ce este în gândul [lui Ein Sof] este imposibil de conceput. Cu atât mai puțin poate cineva ști despre Ein Sof, a cărui urmă nu poate fi detectată și care nu poate fi ajuns prin nicio cale a gândului.” Totuși, începând ca un punct abia definit, „ca o lumină slabă, abia perceptibilă, ca vârful unui ac, un colț ascuns al gândului”, poate radia în variate moduri ce pot fi percepute. Asta se întâmplă numai în contextul procesului și al interacțiunii. Nu suntem o audiență privind procesul de „a Dumnezei” pe scenă. Suntem pe scenă, noi înșine. În mod misterios începem să întrezărim sclipirea Dumnezeindului atunci când reușim să ne contopim cu procesul continuu al creației ce se desfășoară în mod constant.

Experiența noastră proprie a Dumnezeindului nu este ca nimic din ce am citit. Este un alt tip de revelație decât cel descris de străvechii profeți. Poate unii oameni încă mai sunt în stare să audă o voce care tună din ceruri. Dar asta e rar, și până și Talmudul are serioase semne de întrebare cu privire la veridicitatea acestui lucru.

Totuși, nu trebuie să fim profeți ca să trăim Dumnezeindul. Este peste tot în jurul nostru și este un aspect al tot ceea ce facem. Apare atunci când în mod repetat întâlnim calitatea magică a vieții, incredibilul amestec și varietatea de experiențe, sublima dezvăluire a naturii, complexitatea minții noastre, și mai mult decât orice, evlavia, evlavia profundă pe care o trăim atunci când simțim enormitatea acestui univers. Cumva, însăși evlavia, într-un mod inefabil, ne trage în centrul creației. La un anumit moment, devenim una cu el.