Robul lui Dumnezeu

            Pictură de Aleksander Grodzicki

Sunt multe lucruri care mă revoltă. Mă revoltă minciuna, trădarea, nedreptatea. Mă revoltă sărăcia și boala. Mă revoltă urâțenia sufletească și îngustimea minții. Și lista e deschisă. Sunt lucruri față de care protestez, vocal sau tacit. Sunt lucruri pe care învăț să le accept, cu care ajung să mă împac. Știu însă că nu-mi place să mă revolt doar de dragul de a mă revolta.

De ce această introducere? Pentru că am senzația că trăim vremuri în care revolta este glorificată. Orice revoltă, față de orice. Dar poate mai ales față de noțiunea de credință și Dumnezeu. Față de legea firii, față de cuvântul dumnezeiesc, față de legile Sale, față de ordinea divină. Am mai scris și nu reiau, despre omul care se vede sau se vrea egalul lui Dumnezeu, am mai vorbit și despre supunere. Dar vreau să accentuez niște idei.

Deoarece am pornit de la revoltă, încep prin a spune că supunerea față de Dumnezeu nu exclude revolta. Față de durere, față de ceea ce numim soartă, față de moarte chiar. Unul dintre cei mai frumoși revoltați a fost și rămâne David. David, a cărui superbă răzvrătire a dat naștere unora dintre cele mai emoționante versuri ce s-au scris vreodată. David, servitorul, robul lui Dumnezeu (cuvântul ebraic folosit de David însuși când vorbește despre sine este abed, sclav, ab'dekha, sclavul, robul Tău) își plânge amarul, soarta, exilul, chiar se ceartă cu Dumnezeu. Dar revolta credinciosului nu implică depărtarea de Dumnezeu. Credinciosul și când se revoltă nu o face cu aroganță, nu o face de pe o poziție asumată drept egală, căci cel ce crede este conștient în permanență de micimea sa în contrast cu măreția divină. O dragoste nesfârșită transpare în permanență în versurile lui David chiar atunci când se simte obidit și părăsit de El. Inima credinciosului nu se închide în fața Domnului nici măcar în momentele de revoltă. Și credinciosul, ca și David, știe că Dumnezeu, în nețărmurita Sa milă și infinita Sa iubire nu va da frâu mâniei Sale.

„Sufletul mi-e îngrozit de tot; şi Tu, Doamne, până când vei zăbovi să Te înduri de mine? Întoarce-Te, Doamne, izbăveşte-mi sufletul! Mântuieşte-mă, pentru îndurarea Ta!”

„Pentru ce stai aşa de departe, Doamne? Pentru ce Te ascunzi la vreme de necaz? (...) Scoală-Te, Doamne Dumnezeule, ridică mâna! Nu uita pe cei nenorociţi!”

„Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? Până când Îţi vei ascunde faţa de mine? Până când voi avea sufletul plin de griji şi inima plină de necazuri în fiecare zi? Până când se va ridica vrăjmaşul meu împotriva mea? Priveşte, răspunde-mi, Doamne Dumnezeul meu! Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm somnul morţii, ca să nu zică vrăjmaşul meu: "L-am biruit!" Şi să nu se bucure potrivnicii mei, când mă clatin.”

Doar câteva exemple din cum grăit-a David și plânsu-I-sa Domnului.

Ce înseamnă, deci, a fi supus, a I te supune lui Dumnezeu? Nu am pretenția să ofer toate răspunsurile la întrebarea asta, dar știu că, printre altele, înseamnă a-ți îndoi genunchii, a-ți pleca trupul și capul în fața Atotputerniciei Sale. În fața iubirii Sale, în fața milei Sale, în fața mâniei sale, în fața a tot ceea ce este Dumnezeu, în fața fiecărui atribut al Său pe care mintea și sufletul nostru îl pot pricepe și în fața a tot ceea ce nu putem pricepe. Înseamnă a da, a te da tot și a primi tot. Orice. Acceptând cu inima, cu sufletul, că orice vine de Sus, înseamnă iubire, chiar și atunci când nu înțelegem. Chiar și atunci când ne doare. Poporul lui Yisrael nu a fost exilat din neiubire divină și nu a fost exilat numai din cauza păcatelor și a nesupunerii sale. A fost exilat din dragoste. Din infinită dragoste dumnezeiască. Pentru că uneori, pentru a te înălța, trebuie să cobori. A te supune înseamnă a iubi atât de mult încât iubirea aceea te face să înțelegi că niciodată nu ai cum să fii mai liber decât fiind sclavul, robul, supusul lui Dumnezeu. Supușenia față de Domnul e calea prin care noi, muritorii, putem avea o relație cu Dumnezeu. Infinitul nu poate fi privit în ochi. În fața Celui de necuprins doar așa putem exista, chirciți, dar cu sufletul deschis și spiritul drept. Căci trunchiul nicicând nu stă mai vertical decât atunci când se apleacă în fața lui Dumnezeu.