Filosofia halakhăi

după Rav Chaim Navon

Halakha (legea evreiască) este caracteristica cea mai unică a iudaismului, cea care îl distinge clar de alte religii. Nicio altă religie nu are legi referitoare la toate aspectele vieții omului, legi care îl direcționează pe acesta spre un comportament dezirabil din punct de vedere religios.

De-a lungul anilor, halakha a fost subiectul criticii intense din partea altor religii. Primul care a atacat halakha a fost Saul din Tars, fondatorul creștinismului instituționalizat. Saul sau Pavel, cum mai este cunoscut, s-a născut evreu, dar a fost cel ce a transformat creștinismul dintr-o marginală sectă evreiască într-o religie universalistă, extensibilă. Pavel sublinia importanța credinței interioare, ca opusă comportamentului exterior. El condamna halakha pentru accentul pe care aceasta îl pune asupra actului concret. El susținea că ceea ce este mai important pentru viața religioasă este spiritul și credința, nu fapta fizică. Această critică i-a fost adusă legii evreiești și de Baruch Spinoza și Immanuel Kant.

De ce halakha este, deci, atât de concretă, de ce se ocupă într-o măsură atât de extinsă de chestiunile practice, determinând cum trebuie să facem fiecare act, chiar și cel mai mic și neînsemnat dintre ele?

Există două abordări ale slujirii Domnului: iubirea și frica. Nu avem de-a face cu două simple emoții diferite pe care omul le poate alterna, ci cu două abordări diferite ale vieții religioase. Abordarea prin iubire stabilește ca scop suprem intimitatea cu Dumnezeu și comuniunea cu El. Prin contrast, abordarea prin frică privește slujirea Domnului ca fiind însăși misiunea omului religios. Cel ce alege calea iubirii aspiră să se apropie de Dumnezeu și să se unească cu El. Cel ce optează pentru calea fricii susține că omul nu poate să devină una cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu e distant și superior. Tot ce poate omul este să Îl slujească pe Dumnezeu, să îi asculte poruncile, aici, în lumea aceasta, fără să devină vreodată intim cu El.

Un exemplu al confruntării dintre aceste două abordări îl găsim în comentariile lui Maimonides. Acesta se apleacă asupra întrebării cine este mai strașnic, cel ce are o predispoziție naturală spre a respecta poruncile sau cel înclinat spre păcat și care mereu trebuie să-și învingă predispoziția? Un om „iubitor de Domnul” îl va prefera pe cel dintâi, a cărui personalitate este mai aproape de perfecțiune și, astfel, mai aproape de Dumnezeu, în timp ce „omul cu frica de Dumnezeu” îl va prețui mai mult pe cel ce își controlează înclinația spre păcat, cel ce trebuie să muncească mai mult și să investească efort mai mare în slujirea Domnului. Firește, nu avem de-a face cu două abordări extreme ce nu pot fi conciliate, ci cu doi poli între care trebuie să găsim calea potrivită.

Halakha este cea mai remarcabilă întruchipare a abordării prin frică. Halakha determină omul să se supună poruncii divine, indiferent de voința proprie sau predispoziția personală. Când omul se mulțumește a face ceea ce i se pare corect, nu îl servește pe Dumnezeu, ci pe sine. Numai atunci când acesta se dedică legii absolute și neechivoce a lui Dumnezeu, putem fi siguri că omul este supus și dedicat slujirii Domnului.

Chazal enunță: „Cel căruia i se poruncește și împlinește [o poruncă] este mai apreciabil decât cel căruia nu i se poruncește și împlinește [o poruncă]” (Bava Kama 38a). Adică cel ce ascultă de ordinele divine deoarece i se poruncește este mai apreciabil decât cel ce le execută din proprie inițiativă. Pe mulți îi derută această aserțiune. Sigur, la prima vedere, cel ce împlinește voia Creatorului doar pentru că i se poruncește este inferior celui ce o face din proprie inițiativă, din dragoste pentru Dumnezeu. Un copil care spală vasele doar pentru că mama i-a cerut-o va fi lăudat mai puțin decât copilul ce le spală din proprie inițiativă. Pentru omul cu frică de Dumnezeu, însă, este clar, aproape axiomatic: cel căruia i se poruncește și înfăptuiește, o face deoarece i se poruncește, împlinind astfel cel mai înalt nivel al slujirii Domnului. Acesta se află în opoziție puternică față de cel căruia nu i se poruncește, dar înfăptuiește, deoarece acesta din urmă împlinește cuvântul lui Dumnezeu numai pentru că așa i se pare lui că trebuie, deoarece îi place porunca sau simte că i se potrivește.

Tradiția spune ca înainte ca Dumnezeu să îi dea Tora poporului lui Israel, ar fi oferit-o celorlalte națiuni, dar acestea au refuzat să o accepte. Se spune că Dumnezeu a apărut în fața urmașilor lui Esau și le-a spus „Veți accepta Tora?”. Aceștia L-au întrebat: „Ce scrie acolo?” Dumnezeu le-a spus: „Să nu ucizi”, iar ei au refuzat să o accepte. Aceasta este binecuvântarea pe care am primit-o de la strămoșul nostru : „Vei trăi din sabia ta.” „Nu putem supraviețui fără asta” au spus ei și nu au acceptat Tora. Dumnezeu s-a dus atunci în deșertul Paran la descendenții lui Ismael și i-a întrebat: „Veți primi Tora?”. Iar ei L-au întrebat: „Ce scrie în ea?” Dumnezeu le-a răspuns: „Să nu furi.” Iar ei I-au spus: „Aceasta este moștenirea primită de la strămoșii noștri: Mâna lui va fi asupra tuturor oamenilor și mâna tuturor oamenilor va fi asupra lui”. „Nu putem supraviețui fără asta”, și nu au acceptat. Atunci Domnul s-a dus la Israel și i-a întrebat: „Veți primi Tora?” Iar poporul lui Israel a răspuns: „Da, primim. Orice a spus Dumnezeu, aia vom face și asculta.”

Greșeala celorlalte popoare nu a fost practic refuzul lor de a primi Tora, ci faptul că au întrebat ce stă scris acolo. Adică faptul de a fi refuzat să accepte cuvântul Domnului necondiționat, oricare ar fi fost acela, au intenționat să ia din Tora numai ce le-a plăcut. Israel pe de cealaltă parte, a acceptat Tora indiferent de ce se afla scris în ea. Israel s-a legat ca orice poruncește Dumnezeu, că îi place sau nu, să facă și să asculte. Omul acceptă să îl slujească pe Dumnezeu indiferent de propria-i natură și înclinațiile sale. Aceasta este măreția halakhăi, care îl obligă pe om să materializeze venerarea Creatorului conform abordării prin frica față de Domnul, împlinind și poruncile care nu îi plac.

Omul cu frică de Dumnezeu își supune propriile înclinații, dorințe și aspirații poruncii Creatorului. Abținerea, auto-controlul caracterizează viața celui cu frică de Dumnezeu. Aici se vede care este autenticul slujitor al lui Dumnezeu, cel ce își cucerește propriile dorințe și le supune eternei voințe a Creatorului său. Lui Avraam i s-a poruncit să își sacrifice fiul, pe Isaac, pentru Dumnezeu, fiul pe care l-a așteptat atâția ani. Câte obstacole emoționale și morale trebuie să-i fi așternut în cale această teribilă poruncă! I s-a cerut să ucidă o ființă umană; i s-a cerut să-și suprime mila pentru singurul său fiu, pe care îl iubea atât de mult; i s-a cerut să renunțe la viziunea-i proprie despre cum avea să se desfășoare viața sa. O singură clipă l-a transformat dintr-un tată mândru și fericit, dintr-un om cunoscut pentru milostenia sa și dragostea față de aproape, într-o unealtă stricată, detestabilă și detestată de toți. Dar Avraam nu a ezitat; s-a sculat de dimineață să înfăptuiască voia Creatorului său. Pentru omul cu frică de Dumnezeu, Avraam simbolizează prototipul slujitorului Domnului, cel care este capabil să sacrifice pentru Dumnezeu tot ce are -- vise, dorințe, sentimente.

Rabbi Akiva, unul dintre cei mai mari învățați rabinici, este cunoscut drept arhetipul martiriului evreiesc. În timpul ocupației romane a Pământului Sfânt, evreii nu aveau voie să predea învățăturile Torei în public. Rabbi Akiva a nesocotit acest ordin și a fost condamnat la moarte. În timp ce romanii îl torturau, Rabbi Akiva a recitat Sh'm'a Yisrael, suprema declarație de credință a iudaismului. Deși este absolut de înțeles de ce marele învățat ar fi ales să recite acest text -- nu există versuri mai nobile sau sfinte în toată liturghia iudaică -- Gemara ne spune altceva: că atunci când Rabbi Akiva a fost condus spre execuție și romanii au început să-l tortureze, se făcuse timpul la care evreii recită Sh'ma' Yisrael. Rabbi Akiva nu a recitat declarația de credință pentru că o forță spirituală fantastică pusese stăpânire pe el în acele momente și pentru că era potrivită ocaziei, ci pur și simplu pentru că era vremea să recite Sh'ma'. Rabbi Akiva, marele înțelept halakhic, știa și înțelegea calea halakhăi. Și-a atins punctul culminant al vieții nu într-o izbucnire dramatică, ci în supunere tăcută față de autoritatea divină, prin respectarea halakhăi în toate circumstanțele și în orice situație. Aceasta este cea mai înaltă expresie a eroismului evreiesc.