„Religia păcii?” Nu, merci.

Unii ar vrea ca textele sacre să fie așa, un fel de literatură motivațională, un soi de Coelho sau Osho care să te gâdile nițel la simțuri și să te facă te simți bine, iar religia să fie despre paaace, îngerași cu aripioare pufoase care stau pe niște norișori roz, ca de vată dulce și în lume să fie iubiiiireee și -- după cum ziceam -- paaacee, și oamenii să se țină de mâini, să cânte, să danseze și să tragă pe nas zahăr vanilat, fetele să poarte flori în păr și botoșei moi în picioare, soarele să strălucească, păsărelele să ciripească, să nu mai existe oameni răi, nici interese meschine, ci doar să curgă lapte și miere sau votcă și miere sau șampanie și ciocolată, după preferințe. Că așa au înțeles unii, că dacă există religie nu ar trebui să mai existe războaie și nici o mega-industrie a armamentului care să producă bani gârlă. Și dacă acestea există, religia e de vină. Adică, dacă în lume ar exista numai religia lor, care e perfectă, atunci planeta ar fi un fel de festival Woodstock de unde toată răutatea și-a luat tălpășița și nici picior de tristețe n-ar călca pe-acolo. Problema e că sunt mai multe religii. Iar religiile alea câh sunt de vină că Terra nu o ține într-o pace veșnică.

Cred că asta au în cap ăia care periodic simt nevoia să se dea deștepți și ți-o trântesc ironic cică, „iaaa uite, religia păcii ce face.” Dacă o mai aud o dată pe asta cu „religia păcii” cred că intru în șoc anafilactic, ferească cerul.

Ce este religia? Cu siguranță nu e despre unicorni roz cântând ”Imagine all the people”. Nu mă pricep să dau definiții. Așa că zic și eu în nevrednicia mea: religia e despre om și Dumnezeu. Modalitatea prin care omul poate relaționa cu divinitatea și se poate raporta la ea. Textele sacre sunt cele ce fac posibilă stabilirea unei intimități mistice între om și Dumnezeu. Religia este despre o tânjire profundă spre El, un sentiment imposibil de pus în cuvinte. Religia este despre a-L sluji pe Dumnezeu, despre a-ți pune viața în slujba Lui, aspirația de a-ți trăi viața îndepărtându-te cât mai puțin de calea adevărului. Religia e despre devotament și iubire. Religia este despre a-L trăi pe Dumnezeu. Textele sacre au rol modelator și îți pun la dispoziție un cod de viață, cu tot ce înseamnă ea. Viața nu e numai despre pace și bine. Viața este și despre pace și despre război. Textele sacre îți vorbesc despre toate situațiile de viață, despre toate condițiile.

Eclesiastul 3 spune:

„Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui./ Naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are vremea ei;/ săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei./ Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei;/ dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei;/ plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui;/aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei;/ îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei;/ căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei;/ păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei;/ ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui;/ tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei;/ iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.”

Textele sacre nu sunt cântec de leagăn care să ne ajute să adormim seara. Am mai vorbit de cartea profetului Amos, dar mai vorbesc, pentru că e unul dintre profeții mei preferați. Cum începe primul capitol? Cu Amos care spune „Domnul răcnește din Sion.” Răcnește, băăă! Răcnește. Nu cântă un cântecel suav pentru adormit prunci. Domnul nu e psihoterapeutul de serviciu. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ne cutremure. Profețiile lui Amos sunt crâncene, teribile. Îți îngheață sângele și îți  ridică părul de pe tine. Nu e Coelho. Nu e Osho. E cu foc și sabie și sânge. E cu urgie și prăpăd.

Dar asta e boala secolului, obsesia cu simțitul bine. Nu degeaba se consumă mai multe antidepresive ca oricând. Ferească cerul să resimtă omul vreo tristețe, vreo melancolie, vreun spleen, vreo angoasă existențială. Nu, realitatea trebuie să semene cât mai mult cu un desen Disney. De carton. Din plastic. Ferească cerul de o emoție autentică, furtunoasă, cutremurătoare. Ferească cerul să simțim sălbatic, vijelios de intens. Ferească cerul de orice ne surpă norișorul roz pe care ne-am cocoțat confortabil.Textele sacre nu există să ne facă pe noi să ne simțim bine. Poezia tulburător de frumoasă a textului biblic nu e pentru oricine, asta e foarte clar. Limbajul biblic are mai multe straturi. Limbajul biblic conține un limbaj în miezul limbajului, așa cum fructul conține sâmbure în miezul său. Iar când spun poezie nu spun că textul sacru ar fi literatură. Nici vorbă. Mă refer la stilul în care este transpus cuvântul lui Dumnezeu pe „hârtie.” Iar stilul este încărcat de pasiune, de vâltoare, de tumult; Tora (sau Vechiul Testament la creștini) trăiește atunci, sub ochii celui ce o parcurge, și trăiește la intensitate mare, curge ca un torent ce te zguduie și de care e de dorit să te lași acoperit, înecat aproape, sufocat aproape, pentru că numai atunci ești în stare să-i simți ritmul, trepidația, numai atunci ești capabil să vibrezi odată cu ea. Și dacă pasiunea e clocotitoare când e vorba de iubire, la fel de clocotitoare e și când e vorba de vărsare de sânge, de urgie, de pedeapsă.