Cântărețul Sionului

Yehuda HaLevi a fost un poet și filosof evreu născut în Spania medievală. Pe lângă studiile evreiești specifice, era specializat în literatura arabă, filosofia și științele grecești și medicină. Și-a scris proza în arabă și poezia în ebraică. Se pare că a trăit atât în Toledo-ul creștin, cât și în Andaluzia islamică și a tânjit toată viața să plece să trăiască pe Pământul Sfânt. HaLevi spunea că a avut nevoie de marea poetică andaluză pentru a-i purta cuvintele spre oameni și de marea fizică pentru a-i purta trupul spre Sion. Pentru HaLevi exista o unitate indestructibilă între Dumnezeul poporului lui Israel, poporului lui Israel, căruia Dumnezeu i-a dezvăluit adevărul Său prin intermediul profeților, pământul lui Israel -- unicul loc unde profețiile sunt posibile, și ebraica, limba sacră, lashon hakodesh, limba profețiilor, limba Torei. A fost unul dintre primii sioniști autentici, religioși, pentru care adevărata împlinire religioasă era posibilă numai în prezența Dumnezeului lui Israel, pe pământul Sionului, dar pentru care pelerinajul, călătoria pe Pământul Sfânt era un act complet individual (iar poezia lui demonstrează din plin acest lucru), el neavând niciodată intenția de a porni sau a se implica într-un proiect de emigrare în masă.

În poezia sa, Halevi a descris în mod repetat Sionul ca fiind dezolat, dar solul său părându-i-se mai dulce ca orice miere, iar Spania este descrisă ca fiind stearpă și părăginită, deși nu era, chiar dimpotrivă, se afla într-o perioadă de înflorire. Deși evreilor nu le mergea rău în Spania acelor vremuri, exista mereu pericolul persecuției, iar prezența lui Dumnezeu, Shekhinah, se afla în Sion, nu în Spania. Viața aparent bună din Spania nu era reală, deoarece Dumnezeu nu era prezent. Și deși Shekhinah părea să fi părăsit Pământul Sfânt, adevărul este că încă se afla acolo. Halevi scrie despre Spania „cum aș putea găsi vreoadată savoare în bucatele tale?”

Halevi știa că trebuie să părăsească Spania pentru Sion. Știa că trebuie să simtă și să guste Adevărul. Și din moment ce pentru evreu singurul Adevăr este (era, cel puțin -- ah, ce vremuri...) Dumnezeu, Halevi trebuia să simtă și să guste praful Sionului. De aceea tânjea, cu atâta durere și iubire, să-l poarte un vultur pe aripile sale, pentru a putea vedea cu ochii ceea ce inima lui știa deja.Cu cât era mai puternică dorința lui de a merge pe Pământul Sfânt, cu atât realiza mai profund că grădina roditoare a Spaniei era un deșert care nu avea să-i ofere nimic. Și cu atât mai puternic simțea că deșertul Sionului era de fapt o grădină, „poarta Raiului”, care avea să-i ofere totul.

În „Kuzari”, tratatul său filosofic, Halevi scrie că dacă provocăm și insuflăm în oameni dragostea pentru acest loc sacru, cu siguranță că vom fi răsplătiți și vom grăbi sosirea lui Mesia. Căci stă scris: „Tu Te vei scula şi vei avea milă de Sion; căci este vremea să Te înduri de el, a venit vremea hotărâtă pentru el.Căci robii Tăi iubesc pietrele Sionului şi le e milă de ţărâna lui.” (Psalm 102:13-14) Ierusalimul poate fi reconstruit numai atunci când poporul lui Israel va tânji atât de mult spre el, încât îi va iubi și îi va fi milă și de pietrele și colbul său.

Ce diferență între sionistul de secol 12 și sionistul de secol 21...Mă întreb câți oameni, câți evrei mai privesc cu atâta venerație pământul și praful acela. Atunci când iubești, nu te lasă inima să distrugi. Și a distruge nu înseamnă doar a deteriora o formă fizică. Distrugem și cu gândul sau cu inima. Distrugem și prin aroganță, prin trufie; distrugem prin ranchiună și ură; distrugem prin lipsă de iubire; distrugem prin egoism. Atunci când iubești, pui undeva pe un piedestal subiectul iubirii tale și pe tine te vezi mic, neînsemnat, în comparație cu el. Atunci când iubești pământul acela, ți se pare că ești mai mic decât un fir de praf. Iubirea aduce cu sine smerenia, modestia interioară, umilința sinelui. Atunci când iubești, te doare și suferința unui singur fir de păr din capul celui drag; te doare și suferința unui singur fir de nisip din pământul scump. La câtă suferință zace în pământul îmbibat de sânge al secolului 21, poporul lui Israel ar trebui să cadă în genunchi, cu inima frântă. Pământul tău*, Israele, suferă. Ascultă-i glasul, soarbe-i lacrima, mângâie-i pietrele.


* Când spun „pământul tău”, nu spun că este doar pământul evreilor. Iar când mă adresez evreilor, nu o fac pentru că îi consider singurii responsabili pentru suferința Pământului Sfânt, deși felia lor de responsabilitate e mai mare. De ce mă adresez evreilor? Dacă eram musulmană, m-aș fi adresat musulmanilor palestinieni. Nu sunt. Pace nouă tuturor. Shalom.