O perspectivă hasidică asupra creației

Înainte de creație exista o lumină infinită ce umplea întreaga existență. O lumină simplă, fără început și fără sfârșit ce umplea totul, nelăsând loc pentru nimic altceva. Această lumină simplă, egală, infinită este numită Ohr Ein Sof; exact asta înseamnă în ebraică, lumină infinită. Aceasta este prima fază. În această primă fază nu doar că nimic nu putea exista în afara lui Dumnezeu, dar Dumnezeu nu se putea manifesta în oricare din modurile în care noi Îl putem percepe: bun, drept, iubitor, etc.

Faza a doua, Tzimtzum Harishon, se referă la contracția acestei infinite manifestări a sinelui divin, furnizând un vacuum, un spațiu conceptual (chalal în ebraică) în care sinele divin să se poată manifesta într-o formă mai finită și, în cele din urmă, în creația ființelor finite. În a doua fază, această lumină infinită, Dumnezeu adică, s-a contractat și s-a retras la o parte, lăsând loc, un spațiu gol (părerile sunt împărțite, dar Rabbi Moshe Cordoveru de exemplu, avertizează că această noțiune nu este folosită întru totul corect, deoarece, spune el, o dâră, o urmă de lumină rămâne acolo), unde să poată încape creația, lumea fizică și, în ultimă instanță, liberul arbitru.

Primul plan al existenței, prima lume născută după Tzimtzum se numește Adam Kadmon. O lume nedefinită, unificată, transcendând timpul, conținând un singur gând primordial transcendent. Existența lumii așa cum o știm și așa cum a vrut-o Dumnezeu este încă imposibilă pe acest plan. Pentru ca o lume finită să poată exista, lumina trebuie să treacă prin mai multe etape de contracție și descindere. Într-una din fazele acestei descinderi, lumina se manifestă sub forma unor 10 atribute individuale (Sefirot) ce acționează ca puncte de lumină separate, independente. Aceste Sefirot, aceste canale ale forței divine creatoare de viață prin care esența divină se dezvăluie omenirii, compun lumea lui Tohu (haos, dezordine).

Prima „lume” din afara lumii lui Adam Kadmon se numește Akudim. Și astfel ajungem la faza a treia a creației, Shevirat HaKeilim. În etapa a treia, aceste 10 grade ale luminii sunt sudate laolaltă (asta înseamnă akudim în ebraică) într-un singur tub sau vas. Această linie sau rază alcătuită din 10 planuri suprapuse pornește din lumina infinită și prin acea linie, prin acele vase coboară lumina.

Aceste vase ce compun unul singur se aflau însă într-o stare de imaturitate și din cauza intensității și forței luminii dumnezeiești nu au fost capabile să o susțină și s-au spart. Fragmentele acestor vase și rămășițele luminii din Tohu atașate de ele au căzut în nivele situate mai jos de nivelul lui Tohu, respectiv în lumile Atzilut, Beriya, Yetzira și Asiya. Tohu a fost deci o formă primordială de existență, creată pentru a fi distrusă și distrusă pentru a fi reconstruită într-o formă superioară.

Tikkun, este procesul reparării -- exact asta înseamnă cuvântul în ebraică, al adunării, regrupării tuturor acelor scântei din lumina divină. Este datoria omului să ridice acele scântei de sfințenie din starea lor căzută. Procesul restaurării sau rectificării vaselor sparte înseamnă restaurarea ordinii cosmice.

Spargerea acelor vase nu este un defect al procesului de creație, ci are scopul de a separa lumina în diferite calități și atribute și, astfel, pentru a aduce diversitate creației. În plus, spargerea vaselor permite posibilitatea răului și îi oferă omului oportunitatea de a alege între bine și rău.

În interpretare cabalistică, această viziune a Tzimtzum Harishon descrie paradoxul simultanei prezențe și absențe divine în vacuumul creat și creația rezultată, simultana transcendență și imanență divină. Pe de o parte, dacă infinitul nu s-ar fi contractat, atunci nimic nu ar fi putut să existe -- totul ar fi fost copleșit de totalitatea dumnezeiască. Astfel că existența necesită transcendența divină. Pe de altă parte, Dumnezeu menține în permanență existența universului creat și astfel nu este absent din el.

Rabbi Avraham Cohen de Herrera spunea că Dumnezeu nu doar că este cauza externă a tuturor lucrurilor create, ci și „trece prin toate, le umple și este tot ceea ce sunt ele.” Pentru a descrie relația dintre Dumnezeu și creația sa, cabaliștii foloseau adesea comparația cu imaginea luminii care dezvăluie soarele locuitorilor pământului. Termenul „lumină” (ohr) nu se referă la sinele divin, sau la „esență” (atzmut), ci la felul în care se manifestă sinele divin. Lumina ce emană de la soare nu trebuie confundată cu soarele însuși. În mod similar, esența sinelui divin rămâne complet evazivă, dar Dumnezeu este revelat -- și poate fi perceput și conceput -- în multe moduri diferite. Așa cum lumina trebuie să se extindă, să se răspândească de la o sursă luminoasă, la fel și infinita revelație a divinității trebuie să se extindă de la esența mai intimă a lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu poate fi absent, dar poate fi ascuns. Așa cum Dumnezeu nu poate fi definit de orice atribut, nu poate fi nici înlăturat din orice atribut. Cel infinit va fi pe de o parte transcendent fără limită, transcendând toate efectele sale -- creațiile sale, fiecare dintre ele și toate laolaltă fiind finite -- și pe de altă parte sinele Său se extinde în toate aceste creații. Transcendența și imanența sunt două fețe ale aceleiași monede.

Pornind de la această noțiune, Baal Shem Tov, fondatorul mișcării hasidice, ajunge la concluzia că până și cele mai mundane lucruri și acțiuni poartă semnificația absolută a sinelui divin. Asta nu înseamnă că toate realitățile trebuie îmbrățișate necondiționat. Dimpotriva, asemenea realități ascund scânteia divină ce zace în miezul lor. Nici cărturarul, nici piosul sihastru nu au monopol asupra sfințeniei. Scopul omului, susține Baal Shem Tov, nu este de a încerca să scape de prinsoarea ocupațiilor lumești, dimpotrivă, chiar și astfel de acțiuni precum muncitul pământului sau mâncatul pot fi transformate în vehicule pentru revelația imanenței divine.

Calea Torei și a poruncilor poate revela calitatea infinită a acestei apropieri chiar și în cele mai mundane aspecte ale vieții. Iar asta ne duce la o altă axiomă importantă a lui Baal Shem Tov. Caracteristicile sfințeniei sunt transparența, altruismul și smerenia. Măsura nesfințeniei este dată de egocentrism, narcisism și aroganță. În cuvintele Talmudului, „Despre cei trufași Dumnezeu spune «El și cu Mine nu putem trăi în aceeași lume.»” Egoismul este cel ce obturează cel mai mult prezența imanentă a sinelui divin.

Ducând conceptul de imanență divină mai departe (unii spun la extremă), Baal Shem Tov susține că o scânteie de divinitate se află chiar și într-un act păcătos. Asta nu înseamnă că Baal Shem Tov încuraja sau chiar scuza păcatul, ceea ce afirma el este că păcatul creează o oportunitate unică pentru reîntoarcere (teshuvah) către Dumnezeu și pentru o dezvoltare a unei relații mai intime cu El. „Chiar și în păcatul pe care un om îl comite sunt scântei...și care sunt scânteile dintr-un păcat? Teshuvah!” Nimic nu justifică un act păcătos; un asemenea act duce o scânteie a sinelui divin în exil. Dar odată comis, actul păcătos trebuie folosit pentru a inspira un proces de căință și reîntoarcere, culminând cu un grad și mai mare de supunere față de voința divină. Un asemenea proces revelează scânteia divină ce este îngropată chiar și în păcat, ridicând-o și salvând-o din exil. Studiul Torei și respectarea poruncilor, susțin înțelepții hasidici înlătură vălurile care ne împiedică să înțelegem sinele dumnezeiesc. Relația cultivată prin Tora și mitzvot duce la esența existenței divine.

Referințe: Rabbi Moshe Miller, Eli Rubin, Rabbi Schnuer Zalman, Zohar, Tanya, Talmud.