Rugăciunea

Rugăciunea are darul să își creeze un univers al ei, să fabrice o bulă care te izolează de lume, de zgomote, de ceea ce se întâmplă în jur. Sau asta ar trebui să se întâmple la modul ideal. Recunosc că nu îmi iese mereu. Sau nu de la primele vorbe, uneori nu de la primele rugăciuni. Cheia e să nu mă dau bătută. Ușor, ușor, magia textului ebraic mă învăluie, îmi pătrunde în piele, în sânge, în oase, îmi încălzește inima, se insinuează în adâncurile sufletului, îmi umezește ochii...Cu excepția rugăciunii silențioase, Amidah, mă rog cu voce tare. Mă ajută să mă concentrez asupra cuvintelor. Asupra pronunției corecte și asupra sensului cuvintelor. Întâi îmi ascult vocea. Aud cum rezonează în camera în care mă aflu. Simt sunet după sunet cum se formează în gât, în gură, simt limba cum se mișcă lucrând să dea naștere unor sunete ce la început îmi erau străine iar acum îmi sunt atât de dragi, încât parcă au fost ale mele o viață, sunete diferite de limba română, diferite de orice altă limbă pe care o știu, simt sunet după sunet părăsindu-mi buzele, înlănțuindu-se de sunetul de dinainte, trăgând după sine următorul sunet, îmbrățișându-se ca în poezia stănesciană, formând cuvinte, fraze, idei, dorințe, rugăciuni, speranțe, înălțându-se spiralat spre Ierusalim, spre Dumnezeu. Împletindu-se precum fitilurile în lumânarea pentru Havdalah, cu rugăciunile strămoșilor care m-au adoptat metafizic și spiritual, cu glasul fiecărui evreu care a plecat genunchii și capul în fața Domnului, și-a acoperit ochii, și-a deschis sufletul, arterele, glandele lacrimale, porii, celulele, atomii și smerit, dar mândru a rostit Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn...Sh'm'a Yisrael, Adonai Eloheinu, Adonai Echad...Și treptat îmi aud și nu-mi mai aud vocea, știu că e acolo, umple camera, mă ghidează, dar se întâmplă un soi de uniune între cuvintele scrise și cele rostite, între ochi, gură și urechi. Ochii nu mai sunt doar ochi, gura nu mai e doar gură, urechile nu mai sunt doar urechi. Mă transform într-o pictură de Picasso unde nu mai știi care ce e, unde e nas, gură, ureche; mâinile care țin siddurul devin una cu paginile, inima nu mai bate numai în piept, bate în fiecare fibră din mine, în fiecare fărâmă de trup, literele par caligrafiate direct în sufletu-mi și nu mai contează că de afară se aude Jingle Bells, există, contează numai o voce, cea a poporului lui Israel care atunci, în acele clipe se roagă prin vocea mea...V'hayu had'varim ha'eileh asher anochi m'tzav'kha hayom al l'vavekha...Și cuvintele curg și încetează să mai fie cuvinte, sunt sevă care pulsează și urcă din rărunchi spre tâmple, din tâmple spre ceruri și eu sunt o inimă pe două picioare și-n vene curge iubire și-atât.