„Am greșit, iartă-mă...”

Cuvântul ebraic pentru „păcat” este „chet”, a o apuca pe o cale greșită. A te îndepărta de calea lui Dumnezeu, derekh Hashem, a te îndepărta de sinele tău adevărat, profund, a te îndepărta de binele și frumosul din tine. A te căi (teshuvah) înseamnă, deci, a reveni pe calea cea bună. A te reapropia de Dumnezeu, a-ți regăsi conexiunea cu Cel de Sus, cu lumina infinită, a te regăsi pe tine însuți, eul tău pur, autentic, în care sălășluiește o fărâmă de dumnezeire, a-ți regăsi capacitatea de a iubi, de a te apropia, de a dărui, de a te dărui.

Am trăit și trăiesc pe pielea mea asta. Sunt om, deci sunt o ființă imperfectă. Am greșit. Am greșit față de Dumnezeu, am greșit față de oameni, am greșit față de mine. Am spus răutăți, m-am certat, am țipat, m-am mâniat. Am provocat durere. Și m-am căit. Mă căiesc. Tradiția evreiască spune că după ce omul păcătuiește, după ce calcă strâmb, după ce se abate de la calea cea dreaptă și revine, se căiește, este mai aproape de Dumnezeu de cât era înainte de a păcătui. Sunt 10 zile între Rosh Hashana (Anul Nou evreiesc) și Yom Kippur, 10 zile ale penitenței, în care Dumnezeu așteaptă ca evreii să își ceară iertare de la El și de la cei cărora le-au greșit. Sigur, nu doar atunci, iertare îți poți cere oricând, dar e foarte important să o faci în acest interval de timp. Ei, eu simt că 36 de ani am păcătuit, am greșit, am călcat pe alături. Și simt că toată viața ce mi se așterne acum în față este un proces de teshuvah, simt că trebuie să îmi petrec toată viața căindu-mă. Nu suferind, nu mă înțelegeți greșit, nu simt că trebuie să mă pedepsesc, pedeapsa constă în a fi petrecut 36 de ani în păcat, partea minunată de acum începe, sau mai bine zis a început acum un an și ceva.

Oamenii spun, de obicei, că este greu a recunoaște sincer că ai greșit și a-ți cere iertare. Cu siguranță nu este un act ce se întâmplă peste noapte. Nu te-ai trezit dintr-odată că te căiești, că îți pare rău pentru ceva ce ai făcut; căința apare în urma unui proces de introspecție, presărat cu tot feluri de trăiri, cu du-te vino-uri emoționale, cu îndoieli, cu ezitări, cu frici poate -- orice stare din întregul spectru al emoțiilor umane își poate avea locul aici. Te doare atunci când înțelegi că ai greșit. Te doare setea de a-ți mărturisi greșelile. Te doare nevoia de a fi iertat. Te doare să recunoști și să accepți că nu ești mai mult decât un biet om. Cu defecte, cu slăbiciuni, cu lipsuri, cu răutăți și meschinării. Ți se face rușine. Și rușinea doare. Simți că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu, i-ai dezamăgit pe ceilalți, te-ai dezamăgit pe tine.

Textele rugăciunilor evreiești specifice pentru cererea iertării lui Dumnezeu, Selichot, se rostesc dimineața devreme, înainte ca soarele să răsară. Întotdeauna mai întâi e întuneric, după aceea se face lumină. Întâi vine durerea, după care vine eliberarea de durere. Da, poate că a spune „Am greșit, te rog să mă ierți” nu este cel mai ușor lucru, dar fericirea care te inundă după ce ți-ai recunoscut mai întâi tu pentru tine că ai greșit iar apoi ai mărturisit în fața lui Dumnezeu ( confesiunea ritualică) și în fața oamenilor cărora le-ai greșit (confesiunea personală), este incomparabilă. E ca un soi de extaz greu de descris, dar care durează, care se amplifică în timp, crește, îți năvălește în artere, îți umple porii, îți pătrunde în oase, îți pune un surâs tâmp pe față și ți-l sădește adânc în suflet. E un fel de îndrăgosteală care cu fiecare sărut devine mai puternică, mai amețitoare, te copleșește, te ia pe sus ca un vârtej, și totul devine cumva mai clar, mai luminos; dintr-odată știi că iubești; știi că iubești pe toată lumea, omenirea, om cu om, oricum ar fi el, oricine ar fi el.

A te căi e un act de dragoste. Dragoste de Dumnezeu, dragoste de aproapele și mai departele tău. Este și cel mai mare dar pe care Dumnezeu i-l poate oferi omului, de a-l scoate din întuneric și de a-l catapulta pe culmile spiritualității; oportunitatea de a fi ridicat din noroi și adus în neprihănire, în starea originară de curățenie interioară; de a te reda pe tine ție.

Asta simt acum. Simt că în vene îmi curge lumină. Simt că dacă m-aș tăia acum la un deget, ar curge iubire. Simt că bătăile inimii mele se împletesc cu cele ale umanității, cu ale oamenilor pe care îi cunosc sau nu, cu ale oamenilor care nu mai sunt, cu ale oamenilor care nu s-au născut încă. Lucian Blaga se întreba, „Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd,/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?” Ei, eu simt că lumina ce-mi pulsează în vasele sangvine e un strop din lumina care a dat naștere luminii create în ziua cea dintâi a omenirii.