„Am greșit, iartă-mă...”

Cuvântul ebraic pentru „păcat” este „chet”, a o apuca pe o cale greșită. A te îndepărta de calea lui Dumnezeu, derekh Hashem, a te îndepărta de sinele tău adevărat, profund. Teshuvah înseamnă, deci, a te reîntoarce pe calea cea dreaptă, la Dumnezeu, la Sine. A regăsi în tine lumina Lui infinită. A te regăsi pe tine însuți, scânteia de dumnezeire din tine, a-ți regăsi capacitatea de a iubi, de a te dărui.

Trăiesc asta pe pielea mea. Sunt o ființă imperfectă care a greșit. Mult. Față de Dumnezeu, față de oameni, față de mine. Simt că 36 de ani am păcătuit și simt că întreaga viața ce mi se așterne în față este un continuu proces de teshuvah. Simt că trebuie să îmi petrec toată viața căindu-mă. Nu suferind, nu cred că trebuie să mă pedepsesc; pedeapsa constă în a fi petrecut 36 de ani în păcat. Partea minunată de acum începe, sau, mai bine zis, a început.

De obicei, oamenii spun că e greu să recunoști sincer că ai greșit și să-ți ceri iertare. Cu siguranță nu e un act ce se întâmplă peste noapte. Nu te-ai trezit dintr-odată că îți pare rău pentru ceva ce ai făcut; regretul apare în urma unui proces de introspecție, presărat cu tot feluri de trăiri, cu du-te vino-uri emoționale, cu îndoieli, cu ezitări, cu frici - orice stare din spectrul emoțiilor umane își poate avea locul aici. Te doare atunci când înțelegi că ai greșit. Te doare setea de a-ți mărturisi greșelile. Te doare nevoia de a fi iertat. Te doare să recunoști și să accepți că nu ești mai mult decât un biet păcătos. Cu defecte, cu slăbiciuni, cu lipsuri, cu răutăți și meschinării. Ți se face rușine. Și rușinea doare. Simți că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu, i-ai dezamăgit pe ceilalți, te-ai dezamăgit pe tine.

Textele rugăciunilor evreiești specifice pentru cererea iertării lui Dumnezeu, Selichot, se rostesc dimineața devreme, înainte ca soarele să răsară. Întotdeauna mai întâi e întuneric, după aceea se face lumină. Întâi vine durerea, după care vine eliberarea de durere. Da, poate că a spune „Am greșit, te rog să mă ierți” nu e cel mai ușor lucru, dar fericirea care te inundă după ce ți-ai recunoscut mai întâi tu față de tine că ai greșit, iar apoi ai mărturisit dinaintea lui Dumnezeu (confesiunea ritualică) și în fața oamenilor cărora le-ai greșit (confesiunea personală), e incomparabilă. E ca un soi de extaz greu de descris, care durează, care se amplifică în timp, crește, îți năvălește în artere, îți umple porii, îți pătrunde în oase, îți pune o lumină pe față și îți sădește un zâmbet adânc în suflet. E un fel de îndrăgostire care cu fiecare sărut devine mai puternică, mai amețitoare; te copleșește, te ia pe sus ca un vârtej, și totul devine mai clar, mai luminos; dintr-odată știi că iubești; știi că iubești pe toată lumea, întreaga omenire, om cu om, oricum ar fi el, oricine ar fi el.

A te căi e un act de dragoste. Dragoste de Dumnezeu, dragoste de aproapele și mai departele. Este cel mai mare dar pe care Dumnezeu i-l poate oferi omului, cu efortul și conlucrarea omului, de a-l scoate din întuneric și a-l catapulta pe culmile apropierii de El. De a te reda pe tine ție-ți. 

Simt că în vene îmi curge lumină. Simt că dacă m-aș tăia acum la un deget, ar curge iubire. Simt că bătăile inimii mele se împletesc cu ale tuturor oamenilor pe care îi cunosc sau nu îi cunosc, cu ale oamenilor care nu mai sunt, cu ale oamenilor care nu s-au născut încă. Lucian Blaga se întreba, „Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd,/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?” Eu simt că lumina ce-mi pulsează în vene e un strop din lumina care a dat naștere luminii create în ziua cea dintâi.