„Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt...”

„Vorbește întregii adunări a copiilor lui Israel și spune-le: «Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeul vostru»” spune Leviticul (19:2).

Cuvântul ebraic „kedosh”, „sfânt”, implică separarea, punerea deoparte, faptul că există o distincție între abordarea evreiască a oricărui aspect al vieții și abordarea seculară. A fi sfânt înseamnă a fi separat și a atinge sfințenia înseamnă a îmbrățișa separarea. Dumnezeu este expresia supremă a kedushah, a sfințeniei, deoarece El este transcendent, existența Sa este complet separată de limitările lumii materiale.

Iudaismul nu concepe sfințenia ca fiind sinonimă cu abstinența ascetică. Iudaismul cere persoanei să interacționeze cu mediul său, să îl imprime cu sfințenie. Fiecare activitate în care este implicat omul, fiecare lucru trebuie făcut având în permanență conștiința faptului că facem acel lucru (că deschidem ochii, că ne spălăm, că ne îmbrăcăm, că stăm pe două picioare sau umblăm, că mâncăm și așa mai departe) pentru că avem un Creator și pentru că acel Creator îngăduie să facem aceste lucruri și că tot ceea ce facem este pentru Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu. Sfințenia este o stare care definește nu numai ce avem sau nu avem voie să facem, ci și cine suntem și spre ce trebuie să tindem. A fi sfânt nu înseamnă doar a lua în serios legile Torei, ci și a căuta o relație definitorie cu Dumnezeu.

Gândirea hasidică ne învață că orice ființă umană poate atinge un nivel al sfințeniei echivalent cu cel al lui Dumnezeu însuși. Din moment ce fiecare din noi posedăm un suflet care este parte din însuși Dumnezeu, putem atinge cele mai înalte vârfuri ale sfințeniei. Omul a fost creat așa încât să posede capacitatea de a imita trăsăturile lui Dumnezeu. Scopul său este acela de a-și împlini potențialul. Înțelepții hasidici spun că omenirea poate chiar să sporească sfințenia lui Dumnezeu. Nu doar imităm trăsăturile lui Dumnezeu; dacă noi suntem sfinți, dacă ne facem să devenim sfinți, este ca și când sanctificăm numele lui Dumnezeu. Sfințenia pe care Tora o cere nu este sfințenia mistică, ci sfințenia umană.

Cum facem asta? Trăind o viață conectată la Dumnezeu în mijlocul realităților celei mai banale existențe. Pentru a face acest lucru, omul trebuie să se concentreze asupra forței vitale dumnezeiești care susține existența și care este manifestă în elementele fizice.

Adăugăm putere și glorie prezenței lui Dumnezeu descoperindu-L și recunoscându-L în lume. Actul rugăciunii, în care ne întoarcem către Dumnezeu pentru a primi totul de la El, cel care nu are nevoie de nimic de la noi, devine un act de a da Domnului, de a-I amplifica prezența și gloria, adăugând un  plus numelui Său sfânt. Asta înseamnă kedushah, sfințenia. Prezența lui Dumnezeu. Un loc, un timp, un om este sfânt deoarece poartă numele Domnului, sau, mai degrabă, pentru că prin el numele Domnului este revelat și prezența lui Dumnezeu este întărită. A-L binecuvânta pe Dumnezeu sau numele lui Dumnezeu, oricât de îndrăzneț ar suna, înseamnă a aduce un plus sfințeniei Sale revelate, a impregna lumea cu sfințenia Sa, a spori prezența revelată a lui Dumnezeu.

Asta ne duce către un alt aspect al cuvântului kedosh, transparența. Lumea are un Creator. Creatorul are un scop. Dar creația nu permite întotdeauna ca Creatorul și scopul Său să fie vizibile. Există o lipsă a transparenței. Ce este sfânt permite vizibilitatea creatorului și a scopului Său. O pildă hasidică spune că un înțelept mergea pe un drum la un moment dat. Și pe marginea drumului stătea un om. Înțeleptul îi spune omului „dar ce urât ești”. Iar omul îi răspunde „De ce mi te plângi mie? Plânge-te celui care m-a creat.” Și în acel moment nu a mai fost urât. Urâțenia e lipsa transparenței, nerecunoașterea, nerevelarea faptului că ai un Creator, că nu ești propriul tău creator și că viața nu îți aparține și că nu este despre tine. Transparența este cea care creează sfințenie și este cea care creează frumusețe.

Dumnezeu este transparent. HaKadosh Barukh Hu spun vorbele ritualice evreiești. Cel sfânt, fie El binecuvântat. Dumnezeu are o parte care se înlătură singură din creație, kadosh, și o parte care rămâne în creație, barukh. Este o poveste care spune că la muntele Sinai, de fiecare dată când Dumnezeu vorbea, oamenii leșinau. Leșinul e un soi de moarte. Oamenii trebuiau readuși la viață, căci erau copleșiți de sfințenia lui Dumnezeu. Este înfricoșător când cineva poate fi atât de transparent. Dacă Dumnezeu e transparent, la fel trebuie să fie și omul, nu e o relație într-un singur sens. Iar pentru om, a deveni transparent e un soi de moarte. Nu fizică neapărat, ci în sensul că omul nu mai este el. Când intri în contact cu transparentul devii transparent. Când oamenii veneau la Alter Rebbe (fondatorul Chabad, o ramură a iudaismului hasidic) pentru a-i cere un sfat, plecau de-acolo spunându-și „poate ar trebui să țin kosher”, „poate ar trebui să studiez Tora mai mult”, deși în discuție nu s-a adus vorba absolut deloc despre kosher sau despre studiul Torei. Dar prezența rabinului era impregnată cu Dumnezeu, cu sfințenie, cu dumnezeire. Iar când oamenii intrau in contact cu sfințenia sa, deveneau atinși, pătrunși de o părticică din acea sfințenie, din prezența lui Dumnezeu revelată. Este un drum cu două sensuri.

Când spunem „Pământul Sfânt” asta înseamnă, că e un loc în care Dumnezeu e mai puțin invizibil, că e un loc în care nu poți să-L ignori pe Dumnezeu. Aerul este mai transparent, mai clar și îi poți vedea, simți Creatorul. E un pământ care își revelează Creatorul. Iar ideal ar fi să facem ca întreg pământul să devină sfânt.