miercuri, 14 februarie 2018
Din dragoste pentru Torah
Tora este calea evreului spre Dumnezeu și modalitatea prin care Dumnezeu comunică cu evreul, deci este cel mai prețios dar făcut de Creator poporului lui Israel. Tradiția rabinică spune că înainte de a crea lumea, Dumnezeu s-a uitat în Tora, care exista chiar mai înainte ca lumea să fie creată, la fel ca un arhitect care își consultă schițele, planurile. Acesta este un mod poetic de a spune că lumea este astfel construită încât să se potrivească întru totul cu învățăturile Torei. Când respectăm legile Torei suntem conectați și în perfectă armonie cu infinitul, cu planul Domnului.
Talmudul (în tractatul Kiddushin 40b) vorbește despre o dispută din urmă cu peste 1500 de ani având ca temă ce are mai mare importanță, practica sau studiul Torei. Dezbaterea a ajuns la concluzia că studiul Torei este mai important chiar decât practica, deoarece studiul duce la practică. Sensul acestei concluzii ciudate (dacă studiul este mai important deoarece duce la practică rezultă că practica este mai importantă) este că studiul Torei conține atât studiul cât și practica. Cu alte cuvinte, studiul duce la practică și studiul în sine este practica iudaismului. Sigur că studiul fără practicarea ritualului evreiesc nu prea are noimă. Despre cel ce studiază Tora dar se comportă contrar învățăturilor Torei nu se prea poate spune că și-a făcut din Tora un ghid al vieții. Tot Talmudul (tractatul Shabbat 10a) vorbește despre un rabin care și-a criticat colegii pentru că își petreceau prea mult timp asupra rugăciunilor când timpul acela putea fi folosit pentru studiul Torei. Oricât de importante ar fi rugăciunile, ele se axează asupra vieții pământești, nu asupra vieții veșnice, pe când studiul Torei aparține sferei veșniciei, a ceea ce este dincolo de spațiu și timp.
Comportamentul evreului este guvernat de poruncile divine, astfel că în fiecare etapă a vieții sale, cu fiecare pas pe care îl face, evreul este în contact cu Dumnezeu. Unii oameni resping ideea unei vieți dictate de porunci, fie ele și divine. Însă adevărul este că poruncile nu se amestecă în răspunsul uman liber -- evreii nu sunt obligați să respecte poruncile, ei aleg să o facă. Cuvântul „harut”, „inscripționat”, cel care descrie tablele de piatră în care au fost gravate cele zece porunci, poate fi citit ca „herut”, „libertate”. Poruncile sunt, într-adevăr, gravate în piatră; ele trebuie respectate orice-ar fi. Însă, în același timp, ele ne oferă libertate. La o privire superficială, aceasta poate părea o afirmație contradictorie. Cum poate avea libertate evreul religios cu atâtea obligații și constrângeri impuse de cele 613 mitzvot? Rabindranath Tagore vorbea, într-un context ne-evreiesc desigur, despre libertate și auto-disciplină. Nu poate exista libertatea de a face ce îți dorești fără sacrificarea altor libertăți, un sacrificiu pe care alegi să îl faci. Dacă îți dorești să devii doctor, va trebui să îți sacrifici timpul, să depui efort, să renunți la orice poate să te împiedice din atingerea scopului. Tagore vorbește despre coarda unei viori. Înainte ca aceasta să fie fixată în vioară, are libertatea de a se mișca în orice parte dorește. Dar nu are libertatea de a cânta. După ce este fixată în vioară, coarda nu se mai poate mișca în orice direcție. Dar, pentru prima oară, este liberă să cânte.
Poruncile nu sunt privire ca o grea povară, ca o serie de îndatoriri neplăcute pe care trebuie să le îndeplinim fie că ne place sau nu, ci ca extraordinare oportunități de a ne hrăni sufletul ocupându-ne de nevoia acestuia de a-L sluji pe Dumnezeu. Poruncile, spune tradiția, nu trebuie executate mecanic, ci cu energie și entuziasm. O poruncă nu trebuie amânată, ci trebuie îndeplinită cât mai grabnic cu putință. Dacă timpul poruncii nu a sosit încă (în cazul poruncilor sărbătorilor, de exemplu), trebuie să așteptăm cu emoție și veselă nerăbdare, așa cum așteaptă cineva un oaspete de onoare.
Se spune despre rabinul Gaon din Vilna că plângea pe patul de moarte. Discipolii săi l-au întrebat de ce plânge, din moment ce un om atât de virtuos ca el sigur merge la ceruri. Iar el a răspuns că da, tot ce se poate, însă de un lucru e sigur, că numai în viața aceasta poate trăi bucuria de a îndeplini poruncile. În ceruri există răsplata pentru îndeplinirea poruncilor, însă cum se poate compara asta cu bucuria de a executa poruncile?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.