joi, 1 martie 2018
Adam și Eva - o perspectivă cabalistică
după rabinul David Cooper
Kabbalah susține că absolut totul conține secrete ascunse. Trebuie să vedem fără ochi, să auzim fără urechi, să cunoaștem fără intelect. Dacă suntem capabili să penetrăm suprafața aparențelor, vom descoperi misterele creației. Acest lucru este în special adevărat atunci când vine vorba de Tora. Tora este adesea privită de cabaliști ca „mintea lui Dumnezeu.” Tora conține întreaga înțelepciune a creației. Fiecare cuvânt este un cod pentru altceva. Cabaliștii sunt extrem de creativi în încercările lor de a „sparge” codurile mistice. De fiecare dată când un nou cod este descifrat, descoperim ceva ce nu știam până în momentul acela. Astfel că au fost dezvoltate metode complexe în acest proces pentru a ne furniza o lupă prin lentila căreia să putem explora tapițeria cosmică fibră cu fibră.
Grădina Edenului este una dintre cele mai cunoscute și mai puțin înțelese povești din literatura biblică. Povestea a fost interpretată în zeci de feluri, multe dintre ele sugerând că este prototipul pentru înțelegerea naturii binelui și-a răului, a relației dintre bărbat și femeie sau a scopului omenirii. Învățăturile mistice cu privire la acest subiect sunt însă mai puțin cunoscute.
Rabinul David Cooper vorbește despre o învățătură pe care a primit-o și care spune că povestea lui Adam și a Evei este poate cel mai grăitor exemplu din întreaga Tora în care relația dintre masculin și feminin a fost contaminată de implicații absurde. Orice presupunere că Adam și Eva reprezintă o relație dintre sexe ca prim bărbat și primă femeie este ridicolă. Misticii tratează aceste personaje, dimpreună cu restul personajelor biblice majore, ca pe principii divine. Adam și Eva reprezintă principiul dualității, fiecare reprezentând un pol opus celuilalt.
Unul dintre modurile prin care tradiția orientală discută polaritatea de acest tip este prin imaginea lui yin și yang. În exact același mod, limbajul lui Adam și-al Evei este cel al expansiunii și al contracției, al exteriorului și interiorului, al luminii și-al întunericului, al durității și moliciunii. Niciunul nu este mai bun decât celălalt, de ambii este nevoie pentru echilibru și armonie.
Pe lângă dualitatea lui Adam și a Evei, un al treilea element este necesar pentru creație. Acesta este șarpele, care reprezintă forța fragmentării. Unul dintre cele mai vechi texte midrașice, scris de rabinul Eliezer, sugerează că șarpele care a sedus-o pe Eva avea înfățișarea unei cămile. Tradiția orală evreiască merge mai departe și spune că îngerul Samael, cunoscut ca Satan, călărea această cămilă. Mulți spun că șarpele însuși era Satan. Când rabinul Eliezer spune că șarpele reprezenta o cămilă, el face referire la numărul trei. În ebraică, la cămilă se spune „gamal”, care este scris la fel ca litera gimel. În alfabetul ebraic, gimel reprezintă numărul trei. Din punct de vedere matematic, numărul 3 este necesar pentru lumea fizică, tridimensională, compusă din trei linii ale direcției: nord-sud, est-vest, sus-jos. În kabbalah, se spune că Satan reprezintă universul fizic. Într-adevăr, în scrierile mistice, se vorbește de univers ca despre „pielea șarpelui.” În cosmologia mistică a Grădinii Edenului, arhetipul șarpelui fuzionează cu forța creatoare de viață, a cărei formă și substanță este reprezentată de Adam și Eva. Odată ce șarpele poate fuziona cu această forță a vieții, formula mistică pentru metafizica creației este completă.
Într-adevăr, învățăturile cabalistice spun că Satan, forța de fragmentație, este elementul crucial necesar creației, deoarece fără el totul s-ar uni cu Dumnezeu, totul ar deveni Unul. Asta nu înseamnă că forța de fragmentație a lui Satan este separată de unitatea lui Dumnezeu, ci că, în mod paradoxal, este conținută de unitatea divină.
Adam și Eva s-au născut simultan, latură în latură sau spate în spate, uniți ca doi gemeni siamezi. Pentru a-i separa, în limbaj biblic se spune că Dumnezeu a luat una din coastele lui Adam; în limbaj zoharic se spune că Dumnezeu a descusut-o pe Eva de Adam. Acesta nu este un secret cabalistic, ci este un lucru discutat deschis în literatura midrașică străveche.
Primul Adam/Eva este numit de cabaliști Adam Ha-Rishon (conștiința umană primordială). Adam Ha-Rishon nu avea forma cu care suntem noi obișnuiți. Înțelepții evrei vorbesc de forma aceasta în termeni hiperbolici. Avea proporții uluitoare, se întindea de la cer la pământ și era rășchirată de la un capăt al pământului la celălalt. Numai după păcat, dimensiunea lui Adam Ha-Rishon s-a micșorat. Asta înseamnă că Adam și Eva au devenit două entități separate, de dimensiuni uriașe totuși. Rabbi David Cooper explică felul în care exagerarea mărimii este folosită în acest tip de învățături pentru a spulbera limitele minții. Tradițiile mistice precum budismul și hinduismul adesea folosesc metoda exagerării în textele lor. Magnitudinea unor astfel de idei aruncă în aer limitele realității noastre. Imediat înțelegem că învățăturile mistice transcend procesele normale ale gândirii. Din mai multe puncte de vedere, traducerea poveștilor biblice ale lui Adam și Evei și ale Grădinii Edenului în proporții umane, reprezintă un dezavantaj, deoarece asta invită la comparații, proiecții și interpretări simpliste care duc la imagini distorsionate și deducții eronate. Perspectiva mistică însă, impune din start un cadru de referință alterat.
Există două povești ale creației în Tora. În prima, bărbatul și femeia sunt creați și li se spune „creșteți și vă înmulțiți.” În acest capitol ce deschide Facerea și merge până la ziua a șaptea, totul este bine și frumos. Creația e perfectă, nu apar probleme la orizont și întreaga poveste s-ar putea încheia după o pagină. Acesta este deci un mod în care creația se poate desfășura. Însă acest nivel al perfecțiunii este plat, nu are adâncime, în sensul că nu există liber arbitru. Dacă universul ar fi complet prestabilit, nu ar mai exista potențial pentru creativitate. Conștiința umană a fost creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu capacitatea de a crea. Dovada acestei creativități este confruntarea lui Dumnezeu prin mâncarea fructului interzis. Aceasta este expresia liberului arbitru și sursa creației imperfecte, dar mai vitale.
Apoi Tora spune din nou povestea. Se întoarce la ziua a șasea și oferă o reprezentare nouă. În această repovestire este introdusă Grădina Edenului și Dumnezeu îl instruiește pe Adam Ha-Rishon să nu mănânce din Pomul Cunoașterii deoarece asta va aduce moartea. Până în acest moment nu există moarte în Grădina Edenului. Moartea nu există. De fapt, universul fizic nu există. Toate creațiile minunate din grădină sunt non-fizice. Asta poate naște confuzie deoarece ni se spune despre pământ, plante, mări, păsări și așa mai departe. Dar din perspectivă mistică, Grădina Edenului este dincolo de orice realitate la care putem noi să ne raportăm cu actualul nostru nivel al conștiinței.
Povestea Grădinii Edenului descrie o situație în care nu există separare, nu există simț al identității. Trupul lui Adam și al Evei unit inițial nu seamănă cu nimic din ceea ce cunoaștem noi. Până și conceptul de gemeni siamezi este înșelător deoarece Adam/Eva nu avea formă umană atunci când a fost divizat în două entități. Dar odată ce s-a format un univers fizic, citim o metaforă a vocii lui Dumnezeu care se „plimbă” prin grădină. Este o imagine poetică mistică ce indică o nouă materialitate ce a luat ființă. Când Dumnezeu strigă „Adame, unde ești”, nu este o întrebare, ci este retoric, e ca și când ar spune „Ia uite la tine unde ești! Ești în trup, ești ființă fizică! Ți-am spus că asta se va întâmpla. Acum vei muri.” Apoi ce s-a întâmplat? Dumnezeu le-a dat haine din „piele”, adică acum au conștiința separării. Înainte de episodul cu șarpele, sentimentul goliciunii nu exista, acesta se conturează numai odată cu căpătarea identității, cu simțul individualității.
Zoharul spune clar că fructul interzis era sexualitatea. Eva și șarpele au făcut sex. Cu alte cuvinte, s-au unit. Materia a fost vitalizată. Adam a fuzionat și el și a adăugat formă. Și aceasta este povestea creației fizice așa cum o știm. Ca metaforă sexuală, mâncatul din Pomul Interzis nu este un act singular, ca mâncatul unui fruct. Este relațional, e nevoie de doi pentru a mânca din acest pom. Există o altă modalitate de a citi textul, diferită de traducerea tradițională în care Eva spune „Șarpele m-a amăgit (sedus) și eu am mâncat.” Cuvântul ebraic folosit pentru seducere este aici „hishiani”, care poate fi înțeles „a ridica”, „a eleva.” Astfel, putem traduce pasajul în felul următor: „Șarpele m-a ridicat la un alt nivel și am mâncat (am avut relații sexuale).” Acest lucru adaugă o dimensiune nouă poveștii. O stare mai înaltă a conștiinței a fost născută. Creația a făcut posibil un nou potențial al conștiinței.
În acest punct al poveștii, Dumnezeu blestemă șarpele. Tora spune că va fi dușmănie între om și șarpe; oamenii vor strivi capul șarpelui, iar șerpii vor mușca oamenii de călcâie. În kabbalah, capul și călcâiul sunt cuvinte-coduri pentru epoci ale creației. Capul reprezintă partea inițială a unei ere, iar călcâiul reprezintă sfârșitul unei ere. Potrivit acestui mod de a privi lucrurile, suntem în faza călcâiului a unui ciclu de șase mii de ani. Când acesta se încheie, începe era mesianică. Strivirea și mușcarea reprezintă puncte de tranziție. Când șarpele ne mușcă de călcâie, ne apropiem de materializarea conștiinței mesianice. Când călcăm pe capul său, intrăm în sfârșit în era nouă. Cuvântul ebraic pentru șarpe, „nahash” are aceeași valoare numerică precum cuvântul „meshiach” (mesia). Din această perspectivă cabalistică, șarpele este vehiculul conștiinței mesianice. Astfel că șarpele reprezintă în iudaismul mistic mult mai mult decât se cunoaște în mod obișnuit, iar o înțelegere profundă a acestor învățături schimbă întru totul felul în care privim povestea creației.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.