Iertare omenească și iertare divină

Teshuvah, căința, reîntoarcerea la calea Domnului este parte din structura creației lui Dumnezeu; astfel că cel ce a greșit este obligat să facă teshuvah, să se căiască, iar cel căruia i s-a greșit este obligat să ofere celui ce a greșit posibilitatea de a se căi și a-și cere iertare.

Cea mai elementară formă de iertare este „ștergerea datoriei” (mechilah). Dacă cel care a greșit a făcut teshuvah și este sincer în căința sa, cel căruia i s-a greșit ar trebui să ofere mechilah; adică ar trebui să șteargă datoria celui care a greșit. Aceasta nu este o împăcare a inimii cu actul greșit sau o acceptare a celui ce a greșit; pur și simplu este ajungerea la concluzia că cel care mi-a greșit nu îmi mai datorează nimic pentru lucrul cu care mi-a greșit. Mechilah este iertarea oferită unui criminal de către statul modern. Crima rămâne, doar datoria este iertată.

Însă tradiția este cât se poate de clară: cel căruia i s-a greșit nu este obligat să ofere mechilah dacă cel ce a greșit nu își cere iertare în mod sincer sau dacă nu a făcut pași concreți pentru a repara răul făcut. Maimonide este decisiv asupra subiectului: „Persoanei lezate i se interzice să fie crudă și să nu ofere mechilah, deoarece nu acesta este felul de a fi al seminției lui Israel. Mai degrabă, dacă ofensatorul [s-a ocupat de toate cererile materiale și și-a] a cerut și a implorat să aibă iertare o dată, chiar de două ori, și dacă cel lezat știe că celălalt s-a căit pentru greșeala sa și simte remușcare pentru ceea ce a făcut, cel lezat ar trebui să ofere mechilah.”  (Maimonides, Mishne Torah, “Hilchot Chovel u-Mazzik,” 5:10).

Al doilea tip de iertare este selichah. Este un gest al inimii. Este o înțelegere mai profundă a celui care a greșit. Este dobândirea empatiei față de chinul celuilalt. Nici selichah nu este o împăcare sau o îmbrățișare a ofensatorului; este pur și simplu ajungerea la concluzia că și ofensatorul este om, fragil și că merită simpatie. Este mai degrabă un act al milei decât unul al clemenței. O femeie abuzată de un bărbat se prea poate ca niciodată să nu atingă nivelul acesta de iertare și nici nu este obligată să o facă, nu are nicio datorie morală de a o face.

Al treilea tip de iertare este „ispășirea” (kapparah) sau „purificarea” (tahorah). Este o ștergere completă a oricărei urme de păcat. Este o purificare existențială. Kapparah este forma supremă de iertare, dar este acordată numai de către Dumnezeu. Nicio ființă umană nu poate ispăși păcatul altei ființe umane; nicio ființă umană nu poate purifica mizeria spirituală a alteia.

Teshuvah nu este un drept, ci un privilegiu, un act al milei ce sfidează legea naturală. În Mesillat Yesharim citim: „Potrivit dreptății stricte nu ar trebui să existe nicio corecție pentru păcat, deoarece într-adevăr, cum ar putea un om îndrepta un act necinstit, când păcatul e deja comis? Dacă un om și-a ucis vecinul...cum poate fi corectat acest lucru? Se poate șterge din existență actul crimei? Mai degrabă, iertarea este acordată păcătoșilor ca un act de pură bunătate și iubire, așa încât anularea voinței de a face rău poate fi considerată anularea actului.” Cu alte cuvinte, trecutul rămâne trecut. Chiar dacă regretul merită a fi apreciat și recompensat, nu ar trebui să aibă puterea de a șterge greșeala. De fapt, justiția umană întruchipează acest principiu. Odată ce o fărădelege a fost comisă, simpla exprimare a regretului și căinței nu este suficientă pentru a proteja făptașul de a fi condamnat (deși poate cântări atunci când i se hotărăște pedeapsa). Căința și abilitatea ei de a șterge totul cu buretele și a reda omului starea de nevinovăție nu aparține sferei justiției sau legii, ci sferei milei. Dumnezeu, în infinita Sa milă, izbăvește netrebnicul om de acțiunile sale, bazându-se pe schimbarea sa sufletească (anularea voinței de a face rău) pentru a opera o schimbare în trecut (anularea actului).

Toate poruncile și toate încălcările au două aspecte. Primul este că ele reprezintă obediența sau răzvrătirea față de cuvântul lui Dumnezeu. Al doilea este influența pozitivă sau negativă pe care acțiunea o are asupra sufletului. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu are o valoare și un efect asupra celui care o împlinește. Rav Elchanan Wasserman sugerează că regretul corectează aspectul păcatului prin care omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Căindu-se, relația păcătosului cu Dumnezeu poate reveni la starea anterioară rebeliunii. Totuși, consecințele concrete ale actului sunt neafectate de regretul psihologic al omului. Aici strălucește miraculoasa milă divină în toată splendoarea sa: Dumnezeu repară dauna adusă sufletului păcătosului și lumii, oferindu-i izbăvirea de păcat și purificarea ca răspuns la căința sa.

Tora ne învață că dihotomia binelui și răului este echivalentă cu cea a vieții și morții. Evoluția vieții către moarte este un fenomen natural, universal. Opusul însă este necunoscut, atât de necunoscut încât învierea, techiyat hameitim în ebraică, este cel mai mare dintre toate miracolele. Viața trebuie susținută în permanență cu apă, aer, hrană; moartea în schimb, este o stare auto-suficientă ce nu necesită niciun efort pentru menținere. Același lucru este valabil în cazul binelui și al răului. Binele, chiar după ce a fost făcut, trebuie susținut, altfel își pierde din vitalitate și treptat moare, se descompune. Hrana binelui, ceea ce îl susține, spune rabinul Yitzchok Hutner, este credința omului în valoarea binelui. Un om care regretă binele pe care l-a făcut, care nu mai crede în el, îi distruge fundamentul existenței. Opusul nu este valabil, însă. Ca moartea, odată apărut, răul va continua să existe în virtutea inerției și nu există nicio cale naturală de a-l transforma. Numai Dumnezeu, prin infinita-i putere și milă poate restaura viața acolo de unde a fost înlăturată și poate înlocui răul cu bine. Astfel că, teshuvah depinde în totalitate de mila lui Dumnezeu.

Explicația rabinului Hutner subliniază natura extraordinar de precară a binelui. Adevărat, credem că binele vine de la Dumnezeu și că, esențialmente, răul nu are bază în realitate. În lumea aceasta totuși, o lume a legii naturale separate de Dumnezeu, binele poate exista numai acolo unde omul, imaginea lui Dumnezeu, se străduiește să îi dea viață investind realitatea cu credința sa, cu efortul său și cu devotamentul său. Unul dintre atributele divine este „chai” -- viața, însemnând că Dumnezeu este viața însăși și orice viață are nevoie de prezența lui Dumnezeu pentru a fi susținută. Păcatul este moarte deoarece bagă un fitil între Dumnezeu și păcătos. Nu e greu să rupi ceva de viață, de aceea și un om care și-a petrecut o viață în virtute poate nega această viață într-o secundă. Pentru a recrea o legătură cu viața, este nevoie de transcendență. „Minunată e teshuvah”, afirmă Chazal, „căci se întinde până la tronul gloriei.” Trebuie să se întindă până la tronul lui Dumnezeu, altfel va fi ineficientă în a reînvia sufletele obosite, muribundul și mortul.

Pe de altă parte, chiar și lipsa atenției, apatia sau lipsa credinței sunt suficiente pentru a anula binele care există deja. Orice sistem neîngrijit va deveni haotic și orice organism nehrănit va muri, este o lege naturală. Chiar și marile realizări ale trecutului vor stagna și se vor degrada dacă nu sunt în permanență susținute de credința și eforturile omului. În lumea lui Dumnezeu, totul este viață; în această lume, viața poate exista numai acolo unde omul aduce numele lui Dumnezeu.

Referințe: Rav Ezra Bick