Șabat pe fundal de muezin

O casă mare, pătrată, cu pereți alb-plumburii și grilaje la ferestre, inundată pe dinafară de buruieni și bâzâit de insecte. Asta mi-a fost locuința în cele aproape două luni pe care le-am petrecut în Ierusalimul de Est, la prima mea vizită în Țara Sfântă. Al-Ram, la vreo 15 minute de mers cu autobuzul de la punctul de control Qalandiya, e o fundătură care nu se poate numi nici sat, nici oraș. E mai degrabă o uriașă groapă de gunoi în care se întâmplă să locuiască niște oameni. Unele case arătau curățel, ițindu-se înălbite de soare pe aleile înguste, prăfuite. Ora 6 dimineața te întâmpina cu miros de cauciuc ars, iar munții de deșeuri pe care nimeni nu le colecta vreodată (nu există niciun fel de serviciu public acolo) te salutau de pe o parte și cealaltă a drumului.

E o zonă ce aparține Autorității Palestiniene, iar punctul de control Qalandiya este cel care face legătura cu partea israeliană. Soldații se găsesc la checkpoint, dar odată ce ai trecut de punctul de control, nu mai vezi picior de evreu, israelian sau nu. De fapt există și niște panouri uriașe care avertizează evreii că teritoriul cu pricina aparține Autorității Palestiniene și dacă trec dincolo de Qalandiya, riscă să fie uciși, deci o fac pe cont propriu. Mă aflam așadar într-un no man's land, un tărâm where no Jew has gone before. Asta până într-o dimineață de vineri când, de la aeroportul Ben Gurion m-am întors cu logodnicul meu. Pentru orice eventualitate, bărbată-miu nu a purtat pe cap yarmulke, dar iată-ne așadar, un evreu și încă unul în devenire, traversând punctul de control Qalandiya, pentru a ajunge acolo unde plănuisem să fie locuința noastră temporară. În mijlocul nicăieriului. Un nicăieri de care prinsesem cumva drag, un soi de acasă pe care îl iubeam și-l uram în același timp, un nicăieri familiar care mă speria dar căruia îmi părea imposibil să-i rezist.

Drumul de la aeroport la Al-Ram a fost lung și întortocheat, mai ales că vorbim de o zi în care toți musulmanii se îndreptau spre direcția dinspre care veneam noi, pentru a ajunge la moscheea Al Aqsa. Nu vrei să purcezi spre Ierusalim într-o dimineață de vineri. Dar chiar parcurgând traseul în sens invers, a fost un semi-coșmar. Mint, nu a fost un semi-coșmar, a fost doar obositor și exasperant, dar când ești îndrăgostit totul se trăiește altfel. Cert e că am ajuns destul de târziu acasă. Am avut câteva ore la dispoziție pentru a face un duș, niște cumpărături de ultim moment și pregătit mâncarea pentru cina de Șabat și pentru a doua zi.

Era sfârșitul lui iunie și în jur de 7 și jumătate seara când am aprins lumânările. Mâinile mi-au tremurat de emoție și preaplin sufletesc, la fel și vocea când am rostit pentru prima oară b'racha pe care o repetasem în ultima săptămână. Acum o spun natural, cuprinsă doar de emoția momentului, nu și de teama că voi greși cuvintele în ebraică, dar atunci parcă totul se învârtea cu mine. Gura mi se uscase, palmele mi se umeziseră, respirația îmi era sacadată. Ochii îmi ardeau ei înșiși ca niște lumânări. Vălul ce-mi acoperea părul era ușor și mătăsos și-mi mângâia obrajii ca o sărutare delicată. Mă simțeam frumoasă. Mă simțeam femeie. Era de parcă aș fi făcut dragoste pentru prima oară în viață.

Petrecusem ore bune prin magazine încercând să găsesc cea mai frumoasă cupă pentru kiddush pe care mi-o puteam permite, lumânări, suporturi pentru lumânări, o țesătură elegantă pentru acoperit challah, pâinea evreiască ce se mănâncă de Șabat. Vocea iubitului meu aluneca viril peste versurile psalmilor, dezmierdând fiecare cuvânt, fiecare sunet, îmbrățișându-le tandru în inflexiuni joase, bărbătești, cu o căldură care-mi făcea inima să-mi bată puternic în dantela lenjeriei pe care o purtam pe sub bluza neagră, cu mâneci până la cot. Lecha dodi likrat kalah, p'nei Shabbat n'kabelah! Întunericul devenea mai adânc, foamea inimii mai sângerie. Lumina lumânărilor ne încălzea fețele, poezia textului ebraic ne ridica undeva deasupra lumii, unde pluteam ca și când nimeni și nimic nu mai exista în afara iubirii, în afara cântării aduse lui Dumnezeu, în afara vocii înmiresmate. Noaptea, vocea, lumina se împleteau într-o coroană pe care iubitul mi-o așeza pe frunte, mie, mireasa, mie regina Șabatului, mie, fiica Ierusalimului, regină și sclavă-ntr-o singură femei. Mie, Femeia în care se întrepătrundeau în acel moment toate femeile, începând cu Sarah, Rebbeca, Rachel și Leah...„Ca un măr între copacii pădurii aşa este preaiubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele. El m-a dus în casa de ospăţ, şi dragostea era steagul fluturat peste mine. Întăriţi-mă cu turte de struguri, învioraţi-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragostea lui.”

Dacă e adevărat că evreii au ținut în viață Șabatul, e adevărat și că Șabatul a ținut în viață evreii. „Shalom aleichem mal'achei hasharet mal'achei elyon. Mimelech mal'achei ham'lachim Hakadosh baruch Hu.” Fie ca venirea voastră să fie pentru pace, îngeri ai păcii, îngeri ai Preaslăvitului, de la Regele ce domnește peste regi, Cel Sfânt, binecuvântat fie Numele Său. Ritualul este o poartă de acces spre ceva mai adânc, spre misterul care înconjoară viața, se întrepătrunde cu viața și este viața însăși. Ritualul oferă sens, înțelesuri și infuzează cu sfințenie textura vieții, o umple cu sacralitate așa cum vocea bărbatului meu umplea cu sens fiecare firidă, fiecare fisură din sufletul meu. Aishes Chayil...această superbă odă închinată Femeii...„Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preț decât mărgăritarele. Inima bărbatului se încrede în ea, și nu duce lipsă de venituri. Ea îi face bine, și nu rău, în toate zilele vieții sale. Ea face rost de lână și de in și lucrează cu mâini harnice. Ea este ca o corabie de negoț; de departe își aduce pâinea. Ea se scoală când este încă noapte și dă hrană casei sale și împarte lucrul de peste zi slujnicelor sale. Se gândește la un ogor și-l cumpără; din rodul muncii ei sădește o vie.  Ea își încinge mijlocul cu putere și își oțelește brațele. Vede că munca îi merge bine, lumina ei nu se stinge noaptea. Ea pune mâna pe furcă, și degetele ei țin fusul. Ea își întinde mâna către cel nenorocit, își întinde brațul către cel lipsit...”

Și vocea patina lin, înfășurându-se în jurul nopții ca un fir pe păr înfășurat în jurul inimii. La marginea voalului meu înfloreau, rușinați, trandafiri.

Trecuse de opt, cu siguranță. Toate electronicele erau închise. Lumea Șabatului e ruptă de cotidian, lumea Șabatului e o lume în lume în care zgomotul săptămânii ce a trecut e topit ca ceara lumânărilor ce ard. „Și a fost seară și mai apoi a fost dimineață: ziua a șasea. Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.”

Baruch atah Adonai Eloheinu melekh haOlam, borei pri hagafen...Binecuvântat ești Tu, Doamne...Printre binecuvântări adresate lui Dumnezeu, între Yom Zeh L'Yisrael și Kah Ribon, glasul muezinului a spart întunericul, amintindu-ne că undeva, afară, mai există o lume: La ilaha illallah...Chemarea musulmană la rugăciune, ritualul cu care mă obișnuiseră serile, vocea aceea tânguitoare, puternică, solemnă, melodioasă ca un cântec, fermă ca un trunchi de măslin, vocea aceea care picură toată arșița zilei în secundele răcoroase ale serii...guturală, profundă, ostoitoare, invocându-l pe Dumnezeu. Două universuri paralele se îngemănau, fiecare cunoscându-și locul, coexistând armonios, rugăciunea evreiască și rugăciunea musulmană, ebraica și araba, Israelul și Palestina, oameni plecându-și capetele în fața lui Dumnezeu, oameni chemându-L, implorându-L, cântându-L pe Domnul. Oameni, inimi, cântece. Fără rivalitate, fără ură. Fără sânge, fără moarte. În acel nicăieri unde nu cred că vorbele Baruch atah Adonai au răsunat vreodată într-una din casele albe, pătrate, înșiruite de-a lungul aleilor înguste, prăfuite. În acea casă cu pereți alb-plumburii și grilaje la geamuri, inundată pe dinafară de buruieni și bâzâit de insecte, islamul pătrundea pe ferestre odată cu aerul fraged al serii și se așeza la masă cu iudaismul. Fără vreun efort, la fel de natural ca bătaia de aripi a unui fluture.

L’mikd’sheikh tuv ul’kodesh kudshin, atar di veih yehedun ruhin v’nafshin. Vizam’run lakh shirin v’rahashin, birush’leim karta d’shufraya. Kah ribon alam  v’al’maya ant hu malka melekh malkhaya...

Scoate, Doamne, poporul Tău din exil, revino în Templul Tău, în locul cel mai sfânt dintre locuri, acolo unde toate sufletele și spiritele se bucură, acolo unde Îți vor cânta cântece și-Ți vor aduce laude, în Ierusalim, orașul frumuseții...

Legământul circumciziei

Circumcizia sau brit milah în ebraică, datează de la Cartea Facerii încoace, atunci când Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să se taie împrejur pe sine și pe urmașii săi, ca simbol al legământului dintre evrei și Dumnezeu. Circumcizia este un semn fizic al relației eterne dintre Dumnezeu și poporul evreu, un semn ce amintește în permanență evreilor de misiunea lor. De mii de ani evreii se taie împrejur, este o tradiție importantă care conectează generațiile.

Dumnezeu i-a poruncit poporului evreu (Levitic 12:2-3): „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Când o femeie va rămâne însărcinată şi va naşte un copil de parte bărbătească, să fie necurată şapte zile; să fie necurată ca în vremea sorocului ei. În ziua a opta, copilul să fie tăiat împrejur.»”

Demonstrând supunerea sa față de Dumnezeu marcându-și corpul cu semnul legământului, Avraam dezvăluie legătura intrinsecă pe care fiecare evreu o are cu Dumnezeu.

Actul circumciziei, cel care marchează perfectarea trupului, este un act uman. Dumnezeu putea să ne creeze gata circumciși dacă dorea. Însă nu a făcut-o. Omul trebuie să muncească pentru a atinge perfecțiunea spirituală, emoțională, morală și etică.

Legământul poporului evreu cu Dumnezeu se situează dincolo de înțelegerea umană. Este o legătură ce implică devotament necondiționat, este o legătură absolută și indestructibilă. De aceea evreul este circumcis atunci când este bebeluș, când încă nu și-a dezvoltat capacitatea de a judeca sau de a lua decizii, deoarece legământul cu Dumnezeu nu este un parteneriat intelectual sau unul calculat. Circumcizia copilului demonstrează că legătura dintre evrei și Dumnezeu este dincolo de logică și rațiune.

Dumnezeu a ales însuși organul care este sursa vieții pentru a marca fizic acest legământ veșnic, organul care, în același timp, este folosit pentru actele cele mai primare. Prin circumcizie suntem sfințiți, iar acest lucru transmite mesajul că orice funcție sau impuls fizic poate fi folosit în scop sacru.

Ne naștem cu instinctul natural de conservare. Bebelușii sunt în mod intrinsec egoiști. Plâng atunci când vor să fie hrăniți, urlă atunci când vor să fie luați în brațe și nu au niciun interes pentru sentimentele și nevoile altor oameni. Din momentul nașterii, ne plasăm pe noi înșine înaintea altora, plasăm nevoile proprii înaintea nevoilor altor oameni. La un bebeluș, atitudinea aceasta este privită ca simpatică, șarmantă, însă nesupravegheată, această atitudine devine corozivă și își pierde din farmec. Devenim plozi care cer ba aia, ba ailaltă, apoi devenim copii egoiști și în cele din urmă adulți egocentrici dominați de propriile nevoi. Munca de a ne purifica trebuie să înceapă devreme. Circumcizia purifică și rafinează. Ne forțează să facem un sacrificiu.

Hasidicii explică, de exemplu, că înlăturând prepuțul și dezvăluind organul de sub el, se ridică în mod simultan un văl de pe sufletul nostru, care revelează legătura intrinsecă cu Dumnezeu. În acest sens, circumcizia diferă de toate celelalte porunci. Toate celelalte porunci consolidează noi legături cu Dumnezeu; circumcizia revelează conexiunea deja existentă cu El.

Kabbalah și reîncarnarea

după rabinul David Cooper


De ce există atât de multe decese inutile în lume, atât de multă cruzime, foamete și alte nenorociri, sunt întrebări care ne preocupă adesea. De ce de-a lungul istoriei au fost atâtea războaie, atâtea boli, atâta sărăcie, tiranie, tortură, atâtea crime? Ce fel de Dumnezeu lasă să se întâmple toate acestea?

În mod evident, nimeni nu are un răspuns adecvat la astfel de întrebări. Tradițiile spirituale încearcă însă să ofere cosmologii care ridică probleme precum destinul, karma, reîncarnarea sau călătoria sufletească. Învățăturile mistice evreiești pornesc de la premisa că viața și moartea așa cum le știm noi sunt reflexii ale altor realități. Ceea ce vedem ca începuturi și sfârșituri sunt doar segmente ale ceva ce nu are limite.

Există o vorbă care spune „Cei buni mor tineri pentru a nu risca să fie corupți, iar cei răi trăiesc mult pentru a avea șansa de a se căi.”

Multe texte evreiești discută doctrina reîncarnării. Bahir (secolul al 12-lea), unul dintre cele mai timpurii texte ale kabbalei, face referire la reîncarnare, iar Chaim Vital (secolul al 16-lea) a scris un număr de cărți pe acest subiect. Cea mai completă lucrare disponibilă astăzi este ”Jewish Views of the Afterlife”, de Simcha Paul Raphael (Aronson, 1994).

Scriitorii timpurii priveau în general reîncarnarea ca pe o pedeapsă. Mai târziu, abordarea evreiască a acestui subiect a fost influențată de învățăturile lui Isaac Luria, care sugerează că scânteile sufletelor primordiale pot fi adunate în suflete individuale. Una dintre primele doctrine lurianice sugerează că datoria omenirii este de a mântui scânteile căzute ale omenirii primordiale. Fiecare suflet primordial ridică astfel cele 613 organe ce îi reprezintă pe Adam și Eva. Acest proces este numit Shi'ur Komah, însemnând „măsurarea trupului.”

Pornind de la ideea că ce numim creație a rezultat din spargerea „canalelor” sau „vaselor” menite a susține Lumina Infinită (Ohr Ein Sof) din care a rezultat creația, spargere care a dus la împrăștierea scânteilor din Lumina Divină în lumi înferioare, ceea ce ne învață Shi'ur Komah este că toate aceste scântei căzute reprezintă, la modul colectiv, trupul lui Dumnezeu, cum ar veni. Astfel, întreaga creație este trupul metaforic al lui Dumnezeu, și fiecare persoană întruchipează potențialul reîntoarcerii scânteilor divine la sursa lor originară.

Învățații evrei spun că forma oamenilor corespunde formei mistice a lui Dumnezeu. Totul din trupul uman, toate organele și tendoanele corespund unei lumini divine deoarece sunt aranjate în forma primară a celei mai înalte manifestări a lui Dumnezeu. Sarcina omului este de a duce adevărata sa formă la perfecțiunea sa spirituală, de a dezvolta în interiorul său imaginea lui Dumnezeu. Acest lucru se realizează respectând cele 248 de porunci pozitive și cele 365 de porunci negative ale Torei, fiecare dintre aceste porunci fiind conectată la unul dintre organele corpului uman, și deci, una dintre acele lumini divine.

Din această perspectivă, reîncarnarea are un potențial vast. Nu este „pedeapsă” pentru păcat, ci o oportunitate de a ridica acele scântei care nu au fost rectificate, izbăvite într-un suflet primordial. Este o povestire care vorbește despre un om ce și-a înălțat brațele la cer, rugându-I-se lui Dumnezeu: Ce faci, Doamne? Nu vezi câtă suferință, cât necaz în lume? De ce nu te înduri să ne trimiți salvarea? La care Dumnezeu i-a răspuns: Am trimis salvarea. Te-am trimis pe tine, omule. Așa cum este scris în Tikkunei Zohar: „Dacă există și numai un singur organ în care Dumnezeu cel binecuvântat nu sălășluiește, acea persoană va fi adusă din nou în lume prin reîncarnare din cauza acelui organ, până când persoana devine perfectă în toate părțile sale, până când toate părțile sale vor reconstitui cu perfecțiune imaginea lui Dumnezeu cel binecuvântat.”

Creat imperfect

Turnus Rufus, guvernatorul roman al Iudeei, l-a întrebat pe rabbi Akiva, „Care acțiuni sunt mai desăvârșite, cele ale lui Dumnezeu sau cele ale omului?” Rabbi Akiva i-a răspuns, „Cele ale omului”...Turnus Rufus l-a întrebat apoi, „De ce voi evreii practicați circumcizia?” Iar rabbi Akiva i-a răspuns, „Vezi, știam ce ai să mă întrebi și de aceea am spus că acțiunile omului sunt mai desăvârșite decât cele ale lui Dumnezeu. Adu-mi niște mănunchiuri de grâu și niște prăjituri coapte.” Atunci când produsele i-au fost aduse, rabbi Akiva i-a spus guvernatorului, „Aceste mănunchiuri de grâu sunt munca Domnului, iar aceste prăjituri sunt munca omului. Care sunt mai desăvârșite? Adu-mi niște tulpini de in și niște haine de la Beit Shean.” Când produsele i-au fost aduse, rabbi Akiva i-a spus, „Aceste tulpini sunt opera lui Dumnezeu, iar aceste veșminte sunt opera omului. Care sunt mai desăvârșite?”

Turnus Rufus l-a întrebat, „Dacă Dumnezeu prefera circumcizia, de ce bebelușii nu se nasc gata circumciși?” Rabbi Akiva i-a răspuns, „Cel de Sus, binecuvântat fie Numele Său, a dat poruncile poporului evreu pentru ca evreii să fie purificați și perfecționați prin ele.

Textele evreiești discută această dispută dintre Turnus Rufus și rabinul Akiva, dispută ce a avut loc în contextul interzicerii circumciziei impuse de împăratul Hadrian. Midrașul sugerează că guvernatorul roman considera natura, creată de „zei”, conform viziunii sale, ca fiind realitatea cea mai bună cu putință, cea mai aproape de perfecțiune și deci considera prepuțul ca o dovadă a faptului că trupul uman era perfect în starea sa naturală. Rabinul Akiva însă, i-a dovedit prin metafora cu grâul și prăjiturile sau inul și hainele, că ceea ce este produs de natură nu este neapărat perfect și complet, iar omul are rolul de a îmbunătăți și a perfecționa ceea ce există în natură. Lumea și în special omul nu e creat perfect. Omul are defecte, acest lucru este înscris în însăși natura sa, iar prepuțul este o dovadă a acestui lucru. Dumnezeu a creat omul imperfect și incomplet. O perfecțiune impusă omului din exterior este o perfecțiune defectuoasă, deoarece ceea ce este perfect și complet vine din interior, nu din afară. Dumnezeu a creat omul imperfect iar omul trebuie să depună efort și să-și exercite liberul arbitru pentru a atinge desăvârșirea. Omul trebuie să se perfecționeze ca urmare a alegerii sale, perfecțiunea nu trebuie să fie un dat de la Dumnezeu.

Evreul cel gras

Într-o zi, marelui înțelept Baal Shem Tov i s-a revelat că un mare suflet va fi partenerul și „colegul său de cameră” pe lumea de apoi. I s-a revelat și cine ar fi fost acel suflet ce ar fi urmat să-i fie tovarăș după moarte: un fermier dintr-un sat izolat, departe de casa sa.

Dorind să afle mai multe despre partenerul ce-i era destinat, rabbi Israel a călătorit până în satul cu pricina și a întrebat de numele respectivului țăran. Omul s-a dovedit a fi un evreu simplu și neștiutor -- probabil că nici nu știa să citească rugăciunile cum se cuvine. Oamenii îl descriau ca fiind un „țărănoi” și-un „mâncău.” Rabbi Israel Baal Shem Tov a închiriat o cameră în casa fermierului și i-a observat comportamentul timp de câteva zile. Într-adevăr, „colegul de cameră” părea un om cât se poate de obișnuit, cu manierismele unui simplu țăran. Nicio clipă nu l-a văzut rabbi Israel deschizând o carte în afara celei de rugăciuni pentru a spune câteva rugăciuni elementare și nici nu a observat vreun comportament deosebit în vreun domeniu. Singurul lucru remarcabil era dieta sa: omul consuma o cantitate uriașă de mâncare. La o singură masă da gata cât mâncau oamenii obișnuiți într-o săptămână. Circumferința sa era după cum îi era și apetitul, impresionantă.

Într-un final, rabbi Israel l-a întrebat direct: „Știu dintr-o sursă de încredere că ești foarte bine văzut în ceruri. Poate poți să-mi spui de ce?”

„Sunt un evreu simplu, needucat, trăiesc din roadele pământului pe care îl cultiv”, a spus omul. „Nu am nimic special. Poate ar trebui să verifici din nou cu sursele tale.”

„Ai făcut vreodată în viața ta vreo faptă extraordinară?” a insistat rabbi Israel. „Poate ai salvat vreo viață, ai donat o sumă mare de bani sau poate ai făcut vreun sacrificiu de dragul celui Atotputernic?”

„Îmi pare rău că te dezamăgesc”, a spus țăranul, „dar nu ți-ai găsit omul potrivit. N-am făcut niciodată ceva asemănător. Sunt doar un fermier neșcolit. Singurul lucru extraordinar în legătură cu mine e cantitatea de mâncare pe care o mănânc. Nimeni nu mănâncă atât.”

„De ce mănânci atât de mult?” l-a întrebat Baal Shem Tov.

„Din cauza tatălui meu”, a răspuns omul.

„A tatălui tău?”

„Tatăl meu a murit al kiddush Hashem.” (pentru sanctificarea numelui lui Dumnezeu) În timpul unui pogrom, cu mulți ani în urmă, a fost târât din patul său și i s-a dat să aleagă: botezul sau moartea. Când a refuzat să sărute crucea, au dat foc la hambar și l-au aruncat în flăcări. Dar tatăl meu era numai o mână de om, numai piele și os. În câteva minute, a fost ars cu totul, n-a fost mare lucru de ars. Așa că am hotărât că în cazul meu nu va fi așa. Dacă mi s-ar întâmpla mie să trebuiască să ard pentru numele sfânt al lui Dumnezeu, păi o să aibă ce arde! Și o să ard, și-o să ard băiete, până m-or pomeni!”

Adam și Eva - o perspectivă cabalistică

după rabinul David Cooper


Kabbalah susține că absolut totul conține secrete ascunse. Trebuie să vedem fără ochi, să auzim fără urechi, să cunoaștem fără intelect. Dacă suntem capabili să penetrăm suprafața aparențelor, vom descoperi misterele creației. Acest lucru este în special adevărat atunci când vine vorba de Tora. Tora este adesea privită de cabaliști ca „mintea lui Dumnezeu.” Tora conține întreaga înțelepciune a creației. Fiecare cuvânt este un cod pentru altceva. Cabaliștii sunt extrem de creativi în încercările lor de a „sparge” codurile mistice. De fiecare dată când un nou cod este descifrat, descoperim ceva ce nu știam până în momentul acela. Astfel că au fost dezvoltate metode complexe în acest proces pentru a ne furniza o lupă prin lentila căreia să putem explora tapițeria cosmică fibră cu fibră.

Grădina Edenului este una dintre cele mai cunoscute și mai puțin înțelese povești din literatura biblică. Povestea a fost interpretată în zeci de feluri, multe dintre ele sugerând că este prototipul pentru înțelegerea naturii binelui și-a răului, a relației dintre bărbat și femeie sau a scopului omenirii. Învățăturile mistice cu privire la acest subiect sunt însă mai puțin cunoscute.

Rabinul David Cooper vorbește despre o învățătură pe care a primit-o și care spune că povestea lui Adam și a Evei este poate cel mai grăitor exemplu din întreaga Tora în care relația dintre masculin și feminin a fost contaminată de implicații absurde. Orice presupunere că Adam și Eva reprezintă o relație dintre sexe ca prim bărbat și primă femeie este ridicolă. Misticii tratează aceste personaje, dimpreună cu restul personajelor biblice majore, ca pe principii divine. Adam și Eva reprezintă principiul dualității, fiecare reprezentând un pol opus celuilalt.

Unul dintre modurile prin care tradiția orientală discută polaritatea de acest tip este prin imaginea lui yin și yang. În exact același mod, limbajul lui Adam și-al Evei este cel al expansiunii și al contracției, al exteriorului și interiorului, al luminii și-al întunericului, al durității și moliciunii. Niciunul nu este mai bun decât celălalt, de ambii este nevoie pentru echilibru și armonie.

Pe lângă dualitatea lui Adam și a Evei, un al treilea element este necesar pentru creație. Acesta este șarpele, care reprezintă forța fragmentării. Unul dintre cele mai vechi texte midrașice, scris de rabinul Eliezer, sugerează că șarpele care a sedus-o pe Eva avea înfățișarea unei cămile. Tradiția orală evreiască merge mai departe și spune că îngerul Samael, cunoscut ca Satan, călărea această cămilă. Mulți spun că șarpele însuși era Satan. Când rabinul Eliezer spune că șarpele reprezenta o cămilă, el face referire la numărul trei. În ebraică, la cămilă se spune „gamal”, care este scris la fel ca litera gimel. În alfabetul ebraic, gimel reprezintă numărul trei. Din punct de vedere matematic, numărul 3 este necesar pentru lumea fizică, tridimensională, compusă din trei linii ale direcției: nord-sud, est-vest, sus-jos. În kabbalah, se spune că Satan reprezintă universul fizic. Într-adevăr, în scrierile mistice, se vorbește de univers ca despre „pielea șarpelui.” În cosmologia mistică a Grădinii Edenului, arhetipul șarpelui fuzionează cu forța creatoare de viață, a cărei formă și substanță este reprezentată de Adam și Eva. Odată ce șarpele poate fuziona cu această forță a vieții, formula mistică pentru metafizica creației este completă.

Într-adevăr, învățăturile cabalistice spun că Satan, forța de fragmentație, este elementul crucial necesar creației, deoarece fără el totul s-ar uni cu Dumnezeu, totul ar deveni Unul. Asta nu înseamnă că forța de fragmentație a lui Satan este separată de unitatea lui Dumnezeu, ci că, în mod paradoxal, este conținută de unitatea divină.

Adam și Eva s-au născut simultan, latură în latură sau spate în spate, uniți ca doi gemeni siamezi. Pentru a-i separa, în limbaj biblic se spune că Dumnezeu a luat una din coastele lui Adam; în limbaj zoharic se spune că Dumnezeu a descusut-o pe Eva de Adam. Acesta nu este un secret cabalistic, ci este un  lucru discutat deschis în literatura midrașică străveche.

Primul Adam/Eva este numit de cabaliști Adam Ha-Rishon (conștiința umană primordială). Adam Ha-Rishon nu avea forma cu care suntem noi obișnuiți. Înțelepții evrei vorbesc de forma aceasta în termeni hiperbolici. Avea proporții uluitoare, se întindea de la cer la pământ și era rășchirată de la un capăt al pământului la celălalt. Numai după păcat, dimensiunea lui Adam Ha-Rishon s-a micșorat. Asta înseamnă că Adam și Eva au devenit două entități separate, de dimensiuni uriașe totuși. Rabbi David Cooper explică felul în care exagerarea mărimii este folosită în acest tip de învățături pentru a spulbera limitele minții. Tradițiile mistice precum budismul și hinduismul adesea folosesc metoda exagerării în textele lor. Magnitudinea unor astfel de idei aruncă în aer limitele realității noastre. Imediat înțelegem că învățăturile mistice transcend procesele normale ale gândirii. Din mai multe puncte de vedere, traducerea poveștilor biblice ale lui Adam și Evei și ale Grădinii Edenului în proporții umane, reprezintă un dezavantaj, deoarece asta invită la comparații, proiecții și interpretări simpliste care duc la imagini distorsionate și deducții eronate. Perspectiva mistică însă, impune din start un cadru de referință alterat.

Există două povești ale creației în Tora. În prima, bărbatul și femeia sunt creați și li se spune „creșteți și vă înmulțiți.” În acest capitol ce deschide Facerea și merge până la ziua a șaptea, totul este bine și frumos. Creația e perfectă, nu apar probleme la orizont și întreaga poveste s-ar putea încheia după o pagină. Acesta este deci un mod în care creația se poate desfășura. Însă acest nivel al perfecțiunii este plat, nu are adâncime, în sensul că nu există liber arbitru. Dacă universul ar fi complet prestabilit, nu ar mai exista potențial pentru creativitate. Conștiința umană a fost creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu capacitatea de a crea. Dovada acestei creativități este confruntarea lui Dumnezeu prin mâncarea fructului interzis. Aceasta este expresia liberului arbitru și sursa creației imperfecte, dar mai vitale.

Apoi Tora spune din nou povestea. Se întoarce la ziua a șasea și oferă o reprezentare nouă. În această repovestire este introdusă Grădina Edenului și Dumnezeu îl instruiește pe Adam Ha-Rishon să nu mănânce din Pomul Cunoașterii deoarece asta va aduce moartea. Până în acest moment nu există moarte în Grădina Edenului. Moartea nu există. De fapt, universul fizic nu există. Toate creațiile minunate din grădină sunt non-fizice. Asta poate naște confuzie deoarece ni se spune despre pământ, plante, mări, păsări și așa mai departe. Dar din perspectivă mistică, Grădina Edenului este dincolo de orice realitate la care putem noi să ne raportăm cu actualul nostru nivel al conștiinței.

Povestea Grădinii Edenului descrie o situație în care nu există separare, nu există simț al identității. Trupul lui Adam și al Evei unit inițial nu seamănă cu nimic din ceea ce cunoaștem noi. Până și conceptul de gemeni siamezi este înșelător deoarece Adam/Eva nu avea formă umană atunci când a fost divizat în două entități. Dar odată ce s-a format un univers fizic, citim o metaforă a vocii lui Dumnezeu care se „plimbă” prin grădină. Este o imagine poetică mistică ce indică o nouă materialitate ce a luat ființă. Când Dumnezeu strigă „Adame, unde ești”, nu este o întrebare, ci este retoric, e ca și când ar spune „Ia uite la tine unde ești! Ești în trup, ești ființă fizică! Ți-am spus că asta se va întâmpla. Acum vei muri.” Apoi ce s-a întâmplat? Dumnezeu le-a dat haine din „piele”, adică acum au conștiința separării. Înainte de episodul cu șarpele, sentimentul goliciunii nu exista, acesta se conturează numai odată cu căpătarea identității, cu simțul individualității.

Zoharul spune clar că fructul interzis era sexualitatea. Eva și șarpele au făcut sex. Cu alte cuvinte, s-au unit. Materia a fost vitalizată. Adam a fuzionat și el și a adăugat formă. Și aceasta este povestea creației fizice așa cum o știm. Ca metaforă sexuală, mâncatul din Pomul Interzis nu este un act singular, ca mâncatul unui fruct. Este relațional, e nevoie de doi pentru a mânca din acest pom. Există o altă modalitate de a citi textul, diferită de traducerea tradițională în care Eva spune „Șarpele m-a amăgit (sedus) și eu am mâncat.” Cuvântul ebraic folosit pentru seducere este aici „hishiani”, care poate fi înțeles „a ridica”, „a eleva.” Astfel, putem traduce pasajul în felul următor: „Șarpele m-a ridicat la un alt nivel și am mâncat (am avut relații sexuale).” Acest lucru adaugă o dimensiune nouă poveștii. O stare mai înaltă a conștiinței a fost născută. Creația a făcut posibil un nou potențial al conștiinței.

În acest punct al poveștii, Dumnezeu blestemă șarpele. Tora spune că va fi dușmănie între om și șarpe; oamenii vor strivi capul șarpelui, iar șerpii vor mușca oamenii de călcâie. În kabbalah, capul și călcâiul sunt cuvinte-coduri pentru epoci ale creației. Capul reprezintă partea inițială a unei ere, iar călcâiul reprezintă sfârșitul unei ere. Potrivit acestui mod de a privi lucrurile, suntem în faza călcâiului a unui ciclu de șase mii de ani. Când acesta se încheie, începe era mesianică. Strivirea și mușcarea reprezintă puncte de tranziție. Când șarpele ne mușcă de călcâie, ne apropiem de materializarea conștiinței mesianice. Când călcăm pe capul său, intrăm în sfârșit în era nouă. Cuvântul ebraic pentru șarpe, „nahash” are aceeași valoare numerică precum cuvântul „meshiach” (mesia). Din această perspectivă cabalistică, șarpele este vehiculul conștiinței mesianice. Astfel că șarpele reprezintă în iudaismul mistic mult mai mult decât se cunoaște în mod obișnuit, iar o înțelegere profundă a acestor învățături schimbă întru totul felul în care privim povestea creației.

Din dragoste pentru Torah

Tora este calea evreului spre Dumnezeu și modalitatea prin care Dumnezeu comunică cu evreul, deci este cel mai prețios dar făcut de Creator poporului lui Israel. Tradiția rabinică spune că înainte de a crea lumea, Dumnezeu s-a uitat în Tora, care exista chiar mai înainte ca lumea să fie creată, la fel ca un arhitect care își consultă schițele, planurile. Acesta este un mod poetic de a spune că lumea este astfel construită încât să se potrivească întru totul cu învățăturile Torei. Când respectăm legile Torei suntem conectați și în perfectă armonie cu infinitul, cu planul Domnului.

Talmudul (în tractatul Kiddushin 40b) vorbește despre o dispută din urmă cu peste 1500 de ani având ca temă ce are mai mare importanță, practica sau studiul Torei. Dezbaterea a ajuns la concluzia că studiul Torei este mai important chiar decât practica, deoarece studiul duce la practică. Sensul acestei concluzii ciudate (dacă studiul este mai important deoarece duce la practică rezultă că practica este mai importantă) este că studiul Torei conține atât studiul cât și practica. Cu alte cuvinte, studiul duce la practică și studiul în sine este practica iudaismului. Sigur că studiul fără practicarea ritualului evreiesc nu prea are noimă. Despre cel ce studiază Tora dar se comportă contrar învățăturilor Torei nu se prea poate spune că și-a făcut din Tora un ghid al vieții. Tot Talmudul (tractatul Shabbat 10a) vorbește despre un rabin care și-a criticat colegii pentru că își petreceau prea mult timp asupra rugăciunilor când timpul acela putea fi folosit pentru studiul Torei. Oricât de importante ar fi rugăciunile, ele se axează asupra vieții pământești, nu asupra vieții veșnice, pe când studiul Torei aparține sferei veșniciei, a ceea ce este dincolo de spațiu și timp.

Comportamentul evreului este guvernat de poruncile divine, astfel că în fiecare etapă a vieții sale, cu fiecare pas pe care îl face, evreul este în contact cu Dumnezeu. Unii oameni resping ideea unei vieți dictate de porunci, fie ele și divine. Însă adevărul este că poruncile nu se amestecă în răspunsul uman liber -- evreii nu sunt obligați să respecte poruncile, ei aleg să o facă. Cuvântul „harut”, „inscripționat”, cel care descrie tablele de piatră în care au fost gravate cele zece porunci, poate fi citit ca „herut”, „libertate”. Poruncile sunt, într-adevăr, gravate în piatră; ele trebuie respectate orice-ar fi. Însă, în același timp, ele ne oferă libertate. La o privire superficială, aceasta poate părea o afirmație contradictorie. Cum poate avea libertate evreul religios cu atâtea obligații și constrângeri impuse de cele 613 mitzvot? Rabindranath Tagore vorbea, într-un context ne-evreiesc desigur, despre libertate și auto-disciplină. Nu poate exista libertatea de a face ce îți dorești fără sacrificarea altor libertăți, un sacrificiu pe care alegi să îl faci. Dacă îți dorești să devii doctor, va trebui să îți sacrifici timpul, să depui efort, să renunți la orice poate să te împiedice din atingerea scopului. Tagore vorbește despre coarda unei viori. Înainte ca aceasta să fie fixată în vioară, are libertatea de a se mișca în orice parte dorește. Dar nu are libertatea de a cânta. După ce este fixată în vioară, coarda nu se mai poate mișca în orice direcție. Dar, pentru prima oară, este liberă să cânte.

Poruncile nu sunt privire ca o grea povară, ca o serie de îndatoriri neplăcute pe care trebuie să le îndeplinim fie că ne place sau nu, ci ca extraordinare oportunități de a ne hrăni sufletul ocupându-ne de nevoia acestuia de a-L sluji pe Dumnezeu. Poruncile, spune tradiția, nu trebuie executate mecanic, ci cu energie și entuziasm. O poruncă nu trebuie amânată, ci trebuie îndeplinită cât mai grabnic cu putință. Dacă timpul poruncii nu a sosit încă (în cazul poruncilor sărbătorilor, de exemplu), trebuie să așteptăm cu emoție și veselă nerăbdare, așa cum așteaptă cineva un oaspete de onoare.

Se spune despre rabinul Gaon din Vilna că plângea pe patul de moarte. Discipolii săi l-au întrebat de ce plânge, din moment ce un om atât de virtuos ca el sigur merge la ceruri. Iar el a răspuns că da, tot ce se poate, însă de un lucru e sigur, că numai în viața aceasta poate trăi bucuria de a îndeplini poruncile. În ceruri există răsplata pentru îndeplinirea poruncilor, însă cum se poate compara asta cu bucuria de a executa poruncile?