Din dragoste pentru Torah

Tora este calea evreului spre Dumnezeu și modalitatea prin care Dumnezeu comunică cu evreul, deci este cel mai prețios dar făcut de Creator poporului lui Israel. Tradiția rabinică spune că înainte de a crea lumea, Dumnezeu s-a uitat în Tora, care exista chiar mai înainte ca lumea să fie creată, la fel ca un arhitect care își consultă schițele, planurile. Acesta este un mod poetic de a spune că lumea este astfel construită încât să se potrivească întru totul cu învățăturile Torei. Când respectăm legile Torei suntem conectați și în perfectă armonie cu infinitul, cu planul Domnului.

Talmudul (în tractatul Kiddushin 40b) vorbește despre o dispută din urmă cu peste 1500 de ani având ca temă ce are mai mare importanță, practica sau studiul Torei. Dezbaterea a ajuns la concluzia că studiul Torei este mai important chiar decât practica, deoarece studiul duce la practică. Sensul acestei concluzii ciudate (dacă studiul este mai important deoarece duce la practică rezultă că practica este mai importantă) este că studiul Torei conține atât studiul cât și practica. Cu alte cuvinte, studiul duce la practică și studiul în sine este practica iudaismului. Sigur că studiul fără practicarea ritualului evreiesc nu prea are noimă. Despre cel ce studiază Tora dar se comportă contrar învățăturilor Torei nu se prea poate spune că și-a făcut din Tora un ghid al vieții. Tot Talmudul (tractatul Shabbat 10a) vorbește despre un rabin care și-a criticat colegii pentru că își petreceau prea mult timp asupra rugăciunilor când timpul acela putea fi folosit pentru studiul Torei. Oricât de importante ar fi rugăciunile, ele se axează asupra vieții pământești, nu asupra vieții veșnice, pe când studiul Torei aparține sferei veșniciei, a ceea ce este dincolo de spațiu și timp.

Comportamentul evreului este guvernat de poruncile divine, astfel că în fiecare etapă a vieții sale, cu fiecare pas pe care îl face, evreul este în contact cu Dumnezeu. Unii oameni resping ideea unei vieți dictate de porunci, fie ele și divine. Însă adevărul este că poruncile nu se amestecă în răspunsul uman liber -- evreii nu sunt obligați să respecte poruncile, ei aleg să o facă. Cuvântul „harut”, „inscripționat”, cel care descrie tablele de piatră în care au fost gravate cele zece porunci, poate fi citit ca „herut”, „libertate”. Poruncile sunt, într-adevăr, gravate în piatră; ele trebuie respectate orice-ar fi. Însă, în același timp, ele ne oferă libertate. La o privire superficială, aceasta poate părea o afirmație contradictorie. Cum poate avea libertate evreul religios cu atâtea obligații și constrângeri impuse de cele 613 mitzvot? Rabindranath Tagore vorbea, într-un context ne-evreiesc desigur, despre libertate și auto-disciplină. Nu poate exista libertatea de a face ce îți dorești fără sacrificarea altor libertăți, un sacrificiu pe care alegi să îl faci. Dacă îți dorești să devii doctor, va trebui să îți sacrifici timpul, să depui efort, să renunți la orice poate să te împiedice din atingerea scopului. Tagore vorbește despre coarda unei viori. Înainte ca aceasta să fie fixată în vioară, are libertatea de a se mișca în orice parte dorește. Dar nu are libertatea de a cânta. După ce este fixată în vioară, coarda nu se mai poate mișca în orice direcție. Dar, pentru prima oară, este liberă să cânte.

Poruncile nu sunt privire ca o grea povară, ca o serie de îndatoriri neplăcute pe care trebuie să le îndeplinim fie că ne place sau nu, ci ca extraordinare oportunități de a ne hrăni sufletul ocupându-ne de nevoia acestuia de a-L sluji pe Dumnezeu. Poruncile, spune tradiția, nu trebuie executate mecanic, ci cu energie și entuziasm. O poruncă nu trebuie amânată, ci trebuie îndeplinită cât mai grabnic cu putință. Dacă timpul poruncii nu a sosit încă (în cazul poruncilor sărbătorilor, de exemplu), trebuie să așteptăm cu emoție și veselă nerăbdare, așa cum așteaptă cineva un oaspete de onoare.

Se spune despre rabinul Gaon din Vilna că plângea pe patul de moarte. Discipolii săi l-au întrebat de ce plânge, din moment ce un om atât de virtuos ca el sigur merge la ceruri. Iar el a răspuns că da, tot ce se poate, însă de un lucru e sigur, că numai în viața aceasta poate trăi bucuria de a îndeplini poruncile. În ceruri există răsplata pentru îndeplinirea poruncilor, însă cum se poate compara asta cu bucuria de a executa poruncile?

„Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt...”

„Vorbește întregii adunări a copiilor lui Israel și spune-le: «Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeul vostru»” spune Leviticul (19:2).

Cuvântul ebraic „kedosh”, „sfânt”, implică separarea, punerea deoparte, faptul că există o distincție între abordarea evreiască a oricărui aspect al vieții și abordarea seculară. A fi sfânt înseamnă a fi separat și a atinge sfințenia înseamnă a îmbrățișa separarea. Dumnezeu este expresia supremă a kedushah, a sfințeniei, deoarece El este transcendent, existența Sa este complet separată de limitările lumii materiale.

Iudaismul nu concepe sfințenia ca fiind sinonimă cu abstinența ascetică. Iudaismul cere persoanei să interacționeze cu mediul său, să îl imprime cu sfințenie. Fiecare activitate în care este implicat omul, fiecare lucru trebuie făcut având în permanență conștiința faptului că facem acel lucru (că deschidem ochii, că ne spălăm, că ne îmbrăcăm, că stăm pe două picioare sau umblăm, că mâncăm și așa mai departe) pentru că avem un Creator și pentru că acel Creator îngăduie să facem aceste lucruri și că tot ceea ce facem este pentru Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu. Sfințenia este o stare care definește nu numai ce avem sau nu avem voie să facem, ci și cine suntem și spre ce trebuie să tindem. A fi sfânt nu înseamnă doar a lua în serios legile Torei, ci și a căuta o relație definitorie cu Dumnezeu.

Gândirea hasidică ne învață că orice ființă umană poate atinge un nivel al sfințeniei echivalent cu cel al lui Dumnezeu însuși. Din moment ce fiecare din noi posedăm un suflet care este parte din însuși Dumnezeu, putem atinge cele mai înalte vârfuri ale sfințeniei. Omul a fost creat așa încât să posede capacitatea de a imita trăsăturile lui Dumnezeu. Scopul său este acela de a-și împlini potențialul. Înțelepții hasidici spun că omenirea poate chiar să sporească sfințenia lui Dumnezeu. Nu doar imităm trăsăturile lui Dumnezeu; dacă noi suntem sfinți, dacă ne facem să devenim sfinți, este ca și când sanctificăm numele lui Dumnezeu. Sfințenia pe care Tora o cere nu este sfințenia mistică, ci sfințenia umană.

Cum facem asta? Trăind o viață conectată la Dumnezeu în mijlocul realităților celei mai banale existențe. Pentru a face acest lucru, omul trebuie să se concentreze asupra forței vitale dumnezeiești care susține existența și care este manifestă în elementele fizice.

Adăugăm putere și glorie prezenței lui Dumnezeu descoperindu-L și recunoscându-L în lume. Actul rugăciunii, în care ne întoarcem către Dumnezeu pentru a primi totul de la El, cel care nu are nevoie de nimic de la noi, devine un act de a da Domnului, de a-I amplifica prezența și gloria, adăugând un  plus numelui Său sfânt. Asta înseamnă kedushah, sfințenia. Prezența lui Dumnezeu. Un loc, un timp, un om este sfânt deoarece poartă numele Domnului, sau, mai degrabă, pentru că prin el numele Domnului este revelat și prezența lui Dumnezeu este întărită. A-L binecuvânta pe Dumnezeu sau numele lui Dumnezeu, oricât de îndrăzneț ar suna, înseamnă a aduce un plus sfințeniei Sale revelate, a impregna lumea cu sfințenia Sa, a spori prezența revelată a lui Dumnezeu.

Asta ne duce către un alt aspect al cuvântului kedosh, transparența. Lumea are un Creator. Creatorul are un scop. Dar creația nu permite întotdeauna ca Creatorul și scopul Său să fie vizibile. Există o lipsă a transparenței. Ce este sfânt permite vizibilitatea creatorului și a scopului Său. O pildă hasidică spune că un înțelept mergea pe un drum la un moment dat. Și pe marginea drumului stătea un om. Înțeleptul îi spune omului „dar ce urât ești”. Iar omul îi răspunde „De ce mi te plângi mie? Plânge-te celui care m-a creat.” Și în acel moment nu a mai fost urât. Urâțenia e lipsa transparenței, nerecunoașterea, nerevelarea faptului că ai un Creator, că nu ești propriul tău creator și că viața nu îți aparține și că nu este despre tine. Transparența este cea care creează sfințenie și este cea care creează frumusețe.

Dumnezeu este transparent. HaKadosh Barukh Hu spun vorbele ritualice evreiești. Cel sfânt, fie El binecuvântat. Dumnezeu are o parte care se înlătură singură din creație, kadosh, și o parte care rămâne în creație, barukh. Este o poveste care spune că la muntele Sinai, de fiecare dată când Dumnezeu vorbea, oamenii leșinau. Leșinul e un soi de moarte. Oamenii trebuiau readuși la viață, căci erau copleșiți de sfințenia lui Dumnezeu. Este înfricoșător când cineva poate fi atât de transparent. Dacă Dumnezeu e transparent, la fel trebuie să fie și omul, nu e o relație într-un singur sens. Iar pentru om, a deveni transparent e un soi de moarte. Nu fizică neapărat, ci în sensul că omul nu mai este el. Când intri în contact cu transparentul devii transparent. Când oamenii veneau la Alter Rebbe (fondatorul Chabad, o ramură a iudaismului hasidic) pentru a-i cere un sfat, plecau de-acolo spunându-și „poate ar trebui să țin kosher”, „poate ar trebui să studiez Tora mai mult”, deși în discuție nu s-a adus vorba absolut deloc despre kosher sau despre studiul Torei. Dar prezența rabinului era impregnată cu Dumnezeu, cu sfințenie, cu dumnezeire. Iar când oamenii intrau in contact cu sfințenia sa, deveneau atinși, pătrunși de o părticică din acea sfințenie, din prezența lui Dumnezeu revelată. Este un drum cu două sensuri.

Când spunem „Pământul Sfânt” asta înseamnă, că e un loc în care Dumnezeu e mai puțin invizibil, că e un loc în care nu poți să-L ignori pe Dumnezeu. Aerul este mai transparent, mai clar și îi poți vedea, simți Creatorul. E un pământ care își revelează Creatorul. Iar ideal ar fi să facem ca întreg pământul să devină sfânt.

Iertare omenească și iertare divină

Teshuvah, căința, reîntoarcerea la calea Domnului este parte din structura creației lui Dumnezeu; astfel că cel ce a greșit este obligat să facă teshuvah, să se căiască, iar cel căruia i s-a greșit este obligat să ofere celui ce a greșit posibilitatea de a se căi și a-și cere iertare.

Cea mai elementară formă de iertare este „ștergerea datoriei” (mechilah). Dacă cel care a greșit a făcut teshuvah și este sincer în căința sa, cel căruia i s-a greșit ar trebui să ofere mechilah; adică ar trebui să șteargă datoria celui care a greșit. Aceasta nu este o împăcare a inimii cu actul greșit sau o acceptare a celui ce a greșit; pur și simplu este ajungerea la concluzia că cel care mi-a greșit nu îmi mai datorează nimic pentru lucrul cu care mi-a greșit. Mechilah este iertarea oferită unui criminal de către statul modern. Crima rămâne, doar datoria este iertată.

Însă tradiția este cât se poate de clară: cel căruia i s-a greșit nu este obligat să ofere mechilah dacă cel ce a greșit nu își cere iertare în mod sincer sau dacă nu a făcut pași concreți pentru a repara răul făcut. Maimonide este decisiv asupra subiectului: „Persoanei lezate i se interzice să fie crudă și să nu ofere mechilah, deoarece nu acesta este felul de a fi al seminției lui Israel. Mai degrabă, dacă ofensatorul [s-a ocupat de toate cererile materiale și și-a] a cerut și a implorat să aibă iertare o dată, chiar de două ori, și dacă cel lezat știe că celălalt s-a căit pentru greșeala sa și simte remușcare pentru ceea ce a făcut, cel lezat ar trebui să ofere mechilah.”  (Maimonides, Mishne Torah, “Hilchot Chovel u-Mazzik,” 5:10).

Al doilea tip de iertare este selichah. Este un gest al inimii. Este o înțelegere mai profundă a celui care a greșit. Este dobândirea empatiei față de chinul celuilalt. Nici selichah nu este o împăcare sau o îmbrățișare a ofensatorului; este pur și simplu ajungerea la concluzia că și ofensatorul este om, fragil și că merită simpatie. Este mai degrabă un act al milei decât unul al clemenței. O femeie abuzată de un bărbat se prea poate ca niciodată să nu atingă nivelul acesta de iertare și nici nu este obligată să o facă, nu are nicio datorie morală de a o face.

Al treilea tip de iertare este „ispășirea” (kapparah) sau „purificarea” (tahorah). Este o ștergere completă a oricărei urme de păcat. Este o purificare existențială. Kapparah este forma supremă de iertare, dar este acordată numai de către Dumnezeu. Nicio ființă umană nu poate ispăși păcatul altei ființe umane; nicio ființă umană nu poate purifica mizeria spirituală a alteia.

Teshuvah nu este un drept, ci un privilegiu, un act al milei ce sfidează legea naturală. În Mesillat Yesharim citim: „Potrivit dreptății stricte nu ar trebui să existe nicio corecție pentru păcat, deoarece într-adevăr, cum ar putea un om îndrepta un act necinstit, când păcatul e deja comis? Dacă un om și-a ucis vecinul...cum poate fi corectat acest lucru? Se poate șterge din existență actul crimei? Mai degrabă, iertarea este acordată păcătoșilor ca un act de pură bunătate și iubire, așa încât anularea voinței de a face rău poate fi considerată anularea actului.” Cu alte cuvinte, trecutul rămâne trecut. Chiar dacă regretul merită a fi apreciat și recompensat, nu ar trebui să aibă puterea de a șterge greșeala. De fapt, justiția umană întruchipează acest principiu. Odată ce o fărădelege a fost comisă, simpla exprimare a regretului și căinței nu este suficientă pentru a proteja făptașul de a fi condamnat (deși poate cântări atunci când i se hotărăște pedeapsa). Căința și abilitatea ei de a șterge totul cu buretele și a reda omului starea de nevinovăție nu aparține sferei justiției sau legii, ci sferei milei. Dumnezeu, în infinita Sa milă, izbăvește netrebnicul om de acțiunile sale, bazându-se pe schimbarea sa sufletească (anularea voinței de a face rău) pentru a opera o schimbare în trecut (anularea actului).

Toate poruncile și toate încălcările au două aspecte. Primul este că ele reprezintă obediența sau răzvrătirea față de cuvântul lui Dumnezeu. Al doilea este influența pozitivă sau negativă pe care acțiunea o are asupra sufletului. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu are o valoare și un efect asupra celui care o împlinește. Rav Elchanan Wasserman sugerează că regretul corectează aspectul păcatului prin care omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Căindu-se, relația păcătosului cu Dumnezeu poate reveni la starea anterioară rebeliunii. Totuși, consecințele concrete ale actului sunt neafectate de regretul psihologic al omului. Aici strălucește miraculoasa milă divină în toată splendoarea sa: Dumnezeu repară dauna adusă sufletului păcătosului și lumii, oferindu-i izbăvirea de păcat și purificarea ca răspuns la căința sa.

Tora ne învață că dihotomia binelui și răului este echivalentă cu cea a vieții și morții. Evoluția vieții către moarte este un fenomen natural, universal. Opusul însă este necunoscut, atât de necunoscut încât învierea, techiyat hameitim în ebraică, este cel mai mare dintre toate miracolele. Viața trebuie susținută în permanență cu apă, aer, hrană; moartea în schimb, este o stare auto-suficientă ce nu necesită niciun efort pentru menținere. Același lucru este valabil în cazul binelui și al răului. Binele, chiar după ce a fost făcut, trebuie susținut, altfel își pierde din vitalitate și treptat moare, se descompune. Hrana binelui, ceea ce îl susține, spune rabinul Yitzchok Hutner, este credința omului în valoarea binelui. Un om care regretă binele pe care l-a făcut, care nu mai crede în el, îi distruge fundamentul existenței. Opusul nu este valabil, însă. Ca moartea, odată apărut, răul va continua să existe în virtutea inerției și nu există nicio cale naturală de a-l transforma. Numai Dumnezeu, prin infinita-i putere și milă poate restaura viața acolo de unde a fost înlăturată și poate înlocui răul cu bine. Astfel că, teshuvah depinde în totalitate de mila lui Dumnezeu.

Explicația rabinului Hutner subliniază natura extraordinar de precară a binelui. Adevărat, credem că binele vine de la Dumnezeu și că, esențialmente, răul nu are bază în realitate. În lumea aceasta totuși, o lume a legii naturale separate de Dumnezeu, binele poate exista numai acolo unde omul, imaginea lui Dumnezeu, se străduiește să îi dea viață investind realitatea cu credința sa, cu efortul său și cu devotamentul său. Unul dintre atributele divine este „chai” -- viața, însemnând că Dumnezeu este viața însăși și orice viață are nevoie de prezența lui Dumnezeu pentru a fi susținută. Păcatul este moarte deoarece bagă un fitil între Dumnezeu și păcătos. Nu e greu să rupi ceva de viață, de aceea și un om care și-a petrecut o viață în virtute poate nega această viață într-o secundă. Pentru a recrea o legătură cu viața, este nevoie de transcendență. „Minunată e teshuvah”, afirmă Chazal, „căci se întinde până la tronul gloriei.” Trebuie să se întindă până la tronul lui Dumnezeu, altfel va fi ineficientă în a reînvia sufletele obosite, muribundul și mortul.

Pe de altă parte, chiar și lipsa atenției, apatia sau lipsa credinței sunt suficiente pentru a anula binele care există deja. Orice sistem neîngrijit va deveni haotic și orice organism nehrănit va muri, este o lege naturală. Chiar și marile realizări ale trecutului vor stagna și se vor degrada dacă nu sunt în permanență susținute de credința și eforturile omului. În lumea lui Dumnezeu, totul este viață; în această lume, viața poate exista numai acolo unde omul aduce numele lui Dumnezeu.

Referințe: Rav Ezra Bick

Cele zece sefirot și infrastructura sufletului uman

După cum am discutat în altă parte, Tzimtzum este retragerea și ascunderea parțială a Luminii Infinite (Or Ein Sof) pentru a putea permite nașterea unor lumi sau stadii intermediare ce fac posibilă crearea lumii finite. Fiecare dintre aceste lumi intermediare are o infrastructură spirituală a cărei componentă primară fiind cele zece sefirot. Tot ceea ce se întâmplă în sfera spirituală are loc prin intermediul acestor sefirot. Sefirot sunt zece moduri sau atribute prin care se manifestă Dumnezeu. Aceste sefirot nu sunt Dumnezeu, dar sunt mediul prin care anumite calități pot fi atribuite lui Dumnezeu. Sunt zece forțe creatoare care intervin între Dumnezeu cel infinit și imposibil de cunoscut și lumea creată. Cuvântul „sefirah” este legat de verbul „lesaper”, care înseamnă „a exprima” sau „a comunica.” Funcția unei sefirah este de a exprima un anumit atribut. Sefirah este legat și de cuvântul „sappir” (safir). Safirul este o piatră prețioasă ce strălucește și iluminează, dă lumină. Combinând aceste două concepte putem spune că sefirot au două funcții de bază: o funcție a luminilor ce servesc la a revela și exprima, iar o alta a vaselor care limitează și definesc Lumina așa încât anumite calități să se poată manifesta.

Când Tora ne spune că Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Sa înseamnă că omul este un microcosmos al acestor sefirot, cu întreaga infrastructură spirituală reflectată în el. Sefirot sunt cele ce fac posibil să vorbim despre imanența divină în creație -- ceea ce face El, fără să ne referim în mod direct la ceea ce este El. Aceste atribute divine sunt reflectate în om, atât în construcția sa spirituală, cât și în cea fizică.

Cele zece sefirot sunt împărțite în două categorii: intelect și emoții. Puterile intelectuale sunt denumite Chochmah, Binah și Daat. Puterile emoționale sunt reprezentate de șapte canale numite Chessed, Gevurah, Tiferet, Netzach, Hod, Yesod și Malchut. Atributele aflate pe partea dreaptă sunt asociate cu principiile unității, ale armoniei și benevolenței. Este partea masculină. Este asociată cu a face bine în lume. Partea stângă a structurii acestor sefirot este a puterii și dreptății stricte. Este partea feminină și este asociată cu smerenia în fața lui Dumnezeu.

Prima sefirah este numită Chochmah. Chochmah este facultatea sufletească ce concepe orice materie. Ea produce ideea originală și se spune că este prima străfulgerare a intelectului. Conține toate detaliile ideii, dar sunt concentrate și ascunse. Este totul în potențial. Acest potențial a fost asemănat cu un punct în care totul este concentrat, dar nimic nu este concretizat sau definit. În Tetragramă, acest punct este reprezentat de prima literă, „yod”, care seamănă cu un punct.

A doua sefirah este Binah. Binah înseamnă „a înțelege sau a deriva ceva din altceva.” Binah preia ideea inițială și o extinde și dezvoltă atât în lărgime cât și în adâncime. Cristalizează și clarifică detaliile ideii care erau ascunse în Chochmah. Ceea ce era în formă concentrată este revelat și înțeles. În numele lui Dumnezeu, Binah este litera „hey.” Forma sa, care este mai alungită și pentru a fi desenată necesită mai multe mișcări ale mâinii, implică expansiunea punctului în lățime și lungime.

Odată concepută, o idee poate rămâne abstractă. Înzestrarea lui Daat transformă conceptul abstract în materializare. O idee trebui simțită și implementată, iar Daat are puterea de a uni intelectul și emoțiile. Ideea poate fi materializată numai fiind puternic atașat de ea, numai legându-te și unindu-te cu ideea până într-acolo încât ideea nu este doar înțeleasă ci și simțită.

Chessed (bunătate) este atributul care împarte binefacere tuturor, fără limită. Creația însăși este un act de Chessed. Acest atribut mai este numit și „măreție” deoarece viața este insuflată de către Dumnezeu unui număr nelimitat de lumi și creaturi. Avraam este cel care întruchipează Chessed. Cortul lui este deschis pe toate părțile și ospitalitatea lui se adresează tuturor. În corpul uman atributul Chessed este reprezentat de brațul drept.

Dacă Chessed este fără de limite, Gevurah este atributul restricției. Are puterea și abilitatea de a limita și a comprima. În actul creației, Gevurah ascunde de ființele create forța activatoare din ele. Acest lucru le permite să existe ca entități tangibile în loc să fie complet anulate în sursa lor. Acest atribut este cel dominant în Isaac. El are capacitatea de a-și reține emoțiile într-o manieră fantastică atunci când este legat de altar. În corpul uman atributului Gevurah îi corespunde brațul stâng.

Tiferet amestecă Chessed și Gevurah rezultând ceva frumos și armonios. Poate fi comparat cu un veșmânt vopsit în multe culori întrepătrunse în așa fel încât rezultă un efect frumos. În om este echivalat cu atributul compasiunii (rachamim). Tiferet este echivalat și cu adevărul (emet), în sensul că atât Chessed cât și Gevurah cad de acord asupra sa. În corp, Tiferet este reprezentat de inimă, a cărei poziție centrală în trunchi mediază între dreapta și stânga și creează armonie. Dintre patriarhi, Tiferet îi corespunde lui Iacob, fiul lui Isaac și nepotul lui Avraam. Copiii lui Iacob, care este echilibrul perfect între Chessed și Gevurah, au fost cu toții virtuoși.

Următoarele trei sefirot sunt Netzach, Hod și Yesod. Netzach și Hod corespund coapselor și Yesod organului reproductiv, Brit Kodesh. La fel cum coapsele sprijină corpul și îl transportă la destinație, așa și Netzach și Hod canalizează atributele superioare. Cuvântul „netzach” vine de la „menatzeach”, „a cuceri” sau „a depăși.” Netzach denotă ideea dominanței. Hod este exact opusul, supunerea. O relație caracterizată de completa dominare a celuilalt este o relație de tip Netzach, în timp ce supunerea totală este guvernată de Hod. Yesod le echilibrează pe cele două, facilitează comunicarea și este astfel fundația lumii.

A zecea sefirah este Malchut. Este materializarea primei sefirah, Chochmah. Chochmah este „koach mah”— potențialul de a fi, iar Malchut este „mah”— ceea ce este. În Tetragramă, Malchut este ultimul „hey” iar în corpul uman Malchut este gura. Cabala asociază Malchut cu regele David. Esențialmente, Malchut este recipientul influenței atributelor superioare. Ca ultimă sefirah, Malchut nu exercită o influență a sa, cu excepția celei pe care celelalte sefirot i-o transmit. Este adesea comparată cu luna, care deși nu are lumină proprie, reflectă lumina soarelui ca pe o nouă entitate.

Scopul creației este a revela suveranitatea lui Dumnezeu prin crearea supușilor care sunt entități separate. Acești supuși sunt distanți și distincți de nivelul Regelui, și în consecință îi acceptă suveranitatea. Acesta a fost scopul Tzimtzum, de a ascunde forța vitală a lumii și astfel de a o face să pară o entitate independentă. Prin sefirah Malchut au apărut timpul și spațiul. În dimensiunea spațială, putem să Îl numim pe Dumnezeu un rege „deasupra a tot ce e fără de sfârșit și dedesubt de tot ceea ce nu are limită” în toate cele patru direcții. În dimensiunea temporală, Dumnezeu domnește, a domnit și va domni mereu. Deoarece Malchut este sefirah în care Or Ein Sof (lumina infinită) devine manifestă în creație, este numită Shechinah. Malchut corespunde, de asemenea, „gurii lui Dumnezeu” sau „vorbirii lui Dumnezeu”, deoarece revelează dumnezeirea lumilor.

Deasupra tuturor acestor sefirot se află Keter. Înseamnă „coroană” și stă ca o coroană deasupra capului. Coroana unui rege îl deosebește pe acesta de supușii săi, iar aceștia sunt numiți „supușii coroanei” datorită loialității față de rege și autoritatea sa. Așa este Keter, este o sefirah situată deasupra tuturor, și se traduce prin voința divină.

Referințe: Chabad.

Ierusalim - între destin și realitate

Primul rege al Ierusalimului este Malki-Tzedek (Melchisedec tradus în română), rege al Șalemului (Geneza 14:18); numele regelui Ierusalimului în timpul cuceririi de către Ioșua a pământului este Adoni-Tzedek (Ioșua 10:1). Tzedek înseamnă dreptate, corectitudine, virtute, integritate. Simplul fapt că acest cuvânt este inclus în numele ambilor regi indică o conexiune între dreptate și numele Ierusalimului. Radak, comentând asupra versetului Ioșua 10:1, spune: „Toți regii Ierusalimului erau numiți, în acele timpuri, Malki-Tzedek sau Adoni-Tzedek, așa cum este scris, 'Malki-Tzedek, regele Șalemului' – care este Ierusalim. Iar asta deoarece Ierusalimul este un loc al dreptății și al păcii, un loc ce nu poate tolera pentru prea mult timp nedreptatea, oprimarea și actele abominabile.”

Descrierea Ierusalimului este clară în Isaia 1: 26-27: „Voi întoarce judecătorii tai să judece ca la început și sfetnicii tăi ca odinioară. După aceasta te vei putea numi iarăși cetate dreaptă, oraș credincios. Sionul va fi răscumpărat prin judecată și locuitorii săi care se vor întoarce la credință, prin dreptate.”

Reiese deci, că „tzedek” în cadrul numelui regelui Ierusalimului are rol de titlu al regelui Ierusalimului, așa cum faraon este titlul regelui Egiptului și Avimelekh este titlul regelui filistin. De asemenea, este un indicator al obligației regelui de a fi corect și drept, așa cum ni se spune despre David, primul rege evreu al Ierusalimului: „ David a împărăţit peste Israel şi făcea judecată şi dreptate la tot poporul lui.” (II Samuel 8:15)

Un nume exprimă esența. Fundamentul dreptății este menit să caracterizeze atât regele Ierusalimului cât și orașul. În aceeași măsură există o identificare a orașului cu regele său -- Ierusalimul este atât scaunul regalității cât și orașul dreptății.„Malki-Tzedek” și „Adoni-Tzedek” pot fi înțelese și ca însemnând „regele Dreptății”, „stăpânul Dreptății”.

„Domnul este înălţat şi locuieşte în înălţime. El umple Sionul de nepărtinire şi dreptate.” (Ieremia 33:5)

 „Căci acolo sunt scaunele de domnie pentru judecată, scaunele de domnie ale casei lui David.” (Psalmi 122)

Existența dreptății permite existența orașului, iar absența dreptății duce la căderea și distrugerea sa.

„Cutreieraţi uliţele Ierusalimului, uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi în pieţe, dacă se găseşte un om, dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de adevăr, şi voi ierta Ierusalimul” spune Ieremia (5:1).

Prima profeție explicită despre distrugerea Ierusalimului atribuie pedeapsa faptului că principalele instituții de guvernământ -- preoții și profeții (oficiali) -- erau corupți și lipsiți de dreptate.

„Ascultaţi, dar, lucrul acesta, căpetenii ale casei lui Iacov şi mai mari ai casei lui Israel, voi, cărora vă este scârbă de dreptate şi care suciţi tot ce este drept; voi care zidiţi Sionul cu sânge, şi Ierusalimul, cu nelegiuire! Căpeteniile cetăţii judecă pentru daruri, preoţii lui învaţă pe popor pentru plată, şi prorocii lui prorocesc pe bani; şi mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul şi zic: «Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nicio nenorocire!» De aceea, din pricina voastră, Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre, şi muntele Templului, o înălţime acoperită de păduri.” (Mica 3:9-12)

Când profeții vor să descrie corupția morală a Ierusalimului, aceștia compară orașul cu Sodoma: „De nu ne-ar fi lăsat Domnul Oştirilor o mică rămăşiţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora. Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!” (Isaia 1:9-10)

O expresie interesantă a contrastului dintre Ierusalim și Sodoma se află chiar în numele regilor. Am discutat deja despre „tzedek” și semnificația sa. Prin contrast, regele Sodomei este numit Bera iar regele Gomorei este numit Birsha. Midrașul explică în felul următor: „Bera” („ra” înseamnă „rău” în ebraică) este cel rău față de Dumnezeu și oameni. Birsha este „cel ce se întrece în răutate.”

Sodoma, al cărei păcat, potrivit lui Ezechiel (16:49) era lipsa de ospitalitate și tratamentul rău aplicat străinilor, celor săraci și aflați la nevoie, reprezenta astfel opusul Ierusalimului, opusul tzedek, al dreptății și virtuții.

Definiția răutății Sodomei este subliniată în profeția lui Ezechiel, care susține, în capitolul 16, că Ierusalimul a devenit chiar mai corupt decât Sodoma:

„Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că sora ta Sodoma şi fiicele ei n-au făcut ce aţi făcut voi, tu şi fiicele tale. Iată care a fost nelegiuirea surorii tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi fiicele ei, şi nu sprijinea mâna celui nenorocit şi celui lipsit. Ele s-au semeţit şi au făcut urâciuni blestemate înaintea Mea; de aceea le-am şi nimicit, când am văzut lucrul acesta.” (Ezechiel 16:48-50)

Legătura dintre Ierusalim și Templu este clară. La fel ca Ierusalimul, Templul este legat și el integral de ideea de dreptate. Dreptatea din Templu reprezintă vârful sistemului judiciar al Ierusalimului și al țării. Legătura dintre sanhedrin (comisie ce se întrunea la Templu și avea funcție de curte supremă pentru delictele religioase și de academie teologică ce fixa doctrina, stabilea calendarul liturgic și controla viața religioasă a poporului evreu) și Templu este exprimată în mai multe locuri.

În cartea sa ”Kakh Darko Shel Talmud”, judecătorul Zilberg explică semnificația legăturii dintre sanhedrin și Templu, punând-o pe seama diferenței fundamentale dintre rolul judecătorului în legea seculară și rolul acestuia în legea evreiască. În legea seculară este destul loc pentru evaluare în funcție de înțelepciunea, de puterea de judecată a judecătorului. Acest lucru nu se întâmplă în legea evreiască. Aici, rolul judecătorului este acela de a stabili care este legea lui Dumnezeu într-un caz sau altul. Astfel că locația sanhedrinului în apropiere de locul unde sălășluiește Prezența Divină permite judecătorului să descopere cuvântul lui Dumnezeu și să emită o judecată în concordanță cu acesta. De altfel, era stipulat ca locul de judecată să fie aproape de altar.

Templul este un loc al Torei și al judecății, deci, cei ce oficiază acolo au misiunea de a transmite învățăturile Torei și de a judeca. Dat fiind că membrii tribului responsabil cu slujbele religioase, kohanim (preoții), se aflau aproape de locul unde Dumnezeu face ca Prezența Sa Divină să sălășluiască, erau cei mai aproape de locul revelației dumnezeiești. Ei sunt responsabili cu împlinirea cuvântului Domnului, atât prin predarea învățăturilor Torei cât și prin aplicarea cuvântului lui Dumnezeu în nenumăratele aspecte ale vieții de zi cu zi, cum ar fi judecata.

Proximitatea sanhedrinului față de altar nu este deci, un detaliu tehnic, ci unul ce ține de o apropiere fundamentală: kohanim, slujitorii Domnului, sunt aceiași responsabili de revelarea cuvântului Său. Inclusiv veșmintele preoțești sunt o expresie a slujirii Domnului, a slujbei religioase oficiate de kohanim, care are ca scop ispășirea păcatelor, și fiecare piesă vestimentară reprezintă ispășirea unui păcat diferit. Semnificația profundă a veșmintelor preoțești este că ele sunt o expresie externă a calităților interioare ale celor ce le poartă -- justețea și virtutea, și capacitatea lor de a absolvi de păcate.

Profeții (Isaia 2:1-4, Mica 4:1-5, Ioel 3:5, 4:21, Zaharia 9:9-10) au descris judecata ce va avea loc la sfârșitul zilelor în Ierusalim și în Templu. Așa cum Ierusalimul și Templul sunt un loc al judecății la timpul prezent, vor fi locul de judecată și în viitor.

Am subliniat câteva elemente care fac din atributul dreptății unul inerent Ierusalimului. Orașul întruchipează cele trei instituții centrale ale suveranității: Templul, sanhedrinul și regalitatea. Există o legătură fundamentală, internă între regalitate și justiție: regalitatea este recipientul prin care justiția se poate manifesta la nivel național. Asta nu înseamnă că dreptatea trebuie să fie limitată la acest spațiu. A te purta drept și corect nu este condiționat de un loc anume, omul trebuie să se comporte în acest mod peste tot, pe Pământul Sfânt și în afara sa. Totuși, Ierusalimul este un loc ce exprimă și este visceral legat de sursa și ideea dreptății, iar absența dreptății duce la distrugerea sa. Unicitatea Ierusalimului este întâlnirea dintre locul suveranității pământești și locul Suveranității Divine. Ierusalimul, orașul, marchează suveranitatea lumească, terestră, muritoare, în timp ce Templul reprezintă  locul suveranității lui Dumnezeu. Moștenirea întregului Eretz Yisrael de către poporul evreu depinde de dreptate, așa cum spune Deuteronomul (16:20):  „Să urmezi cu scumpătate dreptatea, ca să trăieşti şi să stăpâneşti ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău.”

„Că pământul este al Meu...”

Prima lume a fost Grădina Raiului. Acolo exista o legătură directă între cultivarea pământului și recunoașterea suveranității Domnului de către om și ruga omului către El. Primul păcat al lui Adam a fost să mănânce din Pomul Cunoașterii. Dumnezeu i-a permis să se bucure de toate roadele pomilor din grădină, interzicându-i să guste dintr-un singur pom. Această interdicție a exprimat dreptul de proprietate al lui Dumnezeu asupra grădinii. Mâncând din fructul interzis, Adam s-a răzvrătit față de proprietarul grădinii, ca și când ar fi spus „Totul este al meu; pot să fac ce vreau cu ce este al meu.” Ca urmare a păcatului, mai multe lucruri s-au schimbat în lume. Unul dintre ele este izgonirea omului din Grădina Raiului. Grădina Raiului este un loc ce permite o inter-relație directă între Dumnezeu, pământ și om. Omul, neînțelegând că Dumnezeu este proprietarul pământului, nu mai poate trăi în Grădina Raiului. El trebuie să se mute într-o realitate diferită, unde trebuie să muncească din greu pentru a face pământul să rodească și unde nu mai există o relație între starea sa spirituală și succesul demersurilor sale agricole. Aceasta este o altă consecință a păcatului: pământul a devenit blestemat.

„Omului i-a zis: «Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: «Să nu mănânci deloc din el», blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; pini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp; în sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.»” (Geneza 3:17-19)

Când omul refuză să înțeleagă că pământul aparține lui Dumnezeu, are loc o scindare, iar omul are probleme când vine vorba de cultivarea pământului. Pământul lui Dumnezeu nu răspunde omului atunci când omul nu recunoaște că pământul aparține Domnului. Izgonirea din Grădina Raiului separă pământul de dreptul de proprietate divin.

Totuși, există un loc în care se păstrează legătura specială dintre pământ și Dumnezeu: Eretz Yisrael, Pământul Sfânt. Acest pământ este numit pământul lui Dumnezeu. Numai aici pot fi aduse ofrande lui Dumnezeu, numai aici este mâncarea pură din punct de vedere ritualic. Aici se păstrează o conexiune între a-L sluji pe Domnul și munca pământului pentru a-l face să rodească. Eretz Yisrael este un soi de „Grădină a Raiului” a acestei lumi. Cultivarea pământului în Eretz Yisrael este diferită de cultivarea pământului în alte locuri. Oriunde altundeva, producția agricolă depinde de munca omului. În Eretz Yisrael, producția agricolă depinde de starea poporului. Fără ploaie nu există produse, iar ploaia în Eretz Yisrael depinde de obediența poporului față de Dumnezeu și poruncile Sale.

 „Căci ţara în stăpânirea căreia vei intra, nu este ca ţara Egiptului, din care aţi ieşit, unde îţi aruncai sămânţa în ogoare şi le udai cu piciorul ca pe o grădină de zarzavat. Ţara pe care o veţi stăpâni este o ţară cu munţi şi văi, care se adapă din ploaia cerului; este o ţară de care îngrijeşte Domnul Dumnezeul tău şi asupra căreia Domnul Dumnezeul tău are neîncetat ochii, de la începutul până la sfârşitul anului. Dacă veţi asculta de poruncile mele pe care vi le dau astăzi, dacă veţi iubi pe Domnul Dumnezeul vostru şi dacă-I veţi sluji din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, El va da ţării voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie şi ploaie târzie, şi-ţi vei strânge grâul, mustul şi untdelemnul; de asemenea, va da iarbă în câmpiile tale pentru vite, şi vei mânca şi te vei sătura. Vedeţi să nu vi se amăgească inima şi să vă abateţi, ca să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor. Căci atunci Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră; ar închide cerurile şi n-ar mai fi ploaie; pământul nu şi-ar mai da roadele şi aţi pieri curând din ţara aceea bună pe care v-o dă Domnul.” (Deuteronomul 11:10-17)

De multe ori procedăm ca Adam și uităm că pământul nu e al nostru, ci al lui Dumnezeu. Uităm că suntem doar în trecere pe acest pământ, că a trăi pe el nu este un drept, ci un privilegiu, avem senzația că totul ni se cuvine, că fiind al nostru pământul putem să-l tratăm oricum, să facem ce vrem din el.

Această calitate unică a Pământului Sfânt este materializată prin poporul lui Israel trăind pe pământ, dar nu oricum, numai dacă poporul lui Israel trăiește după poruncile lui Dumnezeu, demonstrând astfel că pământul aparține Domnului și că Am Yisrael este slujitorul Său.

Când Am Yisrael simte această legătură specială, când respectă cuvântul și poruncile Torei și când înțelege că nu el este proprietarul pământului, deoarece pământul aparține lui Dumnezeu, atunci pământul se va comporta ca fiind al lui Dumnezeu, va da roade și poporul lui Israel va putea trăi acolo.

„Împliniţi legile Mele, păziţi poruncile Mele şi împliniţi-le; şi veţi locui fără frică în ţară. Ţara îşi va da roadele, veţi mânca din ele şi vă veţi sătura, şi veţi locui fără frică în ea.” (Leviticul 25:18-19) „Pământul să nu-l vindeți de veci, că pământul este al Meu; iar voi sunteți străini și venetici înaintea Mea.” (Leviticul 25:23)

Deuteronomul (8:17) avertizează: „Vezi să nu zici în inima ta: «Tăria mea şi puterea mâinii mele mi-au câştigat aceste bogăţii.»” Puterea corupe. Pentru prima dată în 2000 de ani, evreii au putere politică și militară. Puterea se urcă ușor la cap. Uităm că pământul nu ne aparține nouă, ci că noi aparținem pământului, cum spunea rav Menachem Froman. Iar asta e ca vechea vorbă franțuzească: „noblesse oblige.” Obligațiile poporului evreu sunt multe, dar una este repetată în dese rânduri de Tora: aceea de a-l trata bine pe ne-evreul ce locuiește pe pământul său. Promisiunea făcută de Dumnezeu poporului Său nu echivalează cu dreptul absolut de proprietate asupra pământului.

„Dacă veţi asculta de poruncile mele pe care vi le dau astăzi, dacă veţi iubi pe Domnul Dumnezeul vostru şi dacă-I veţi sluji din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, El va da ţării voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie şi ploaie târzie, şi-ţi vei strânge grâul, mustul şi untdelemnul.”

Aspectele viații pe pământ sunt împletite între ele și interdependente. Comportamentul moral al poporului aduce ploaia fără de care nu există rod, deci nu există viață. Tora ne învață cum să ne purtăm cu copacii, cu plantele, cu animalele, cu oamenii. Și totul își are rădăcina în același loc, în dragostea față de creația lui Dumnezeu. Dacă ne respectăm rolul, acela de a fi lumină între popoare, de a trăi într-un mod exemplar, respectând legile eterne ale Torei și legile naturale de care depinde viața pe pământ, de a uni fizicul și spiritualul, trupul și sufletul, pământul și Tora, vom îndeplini partea noastră de misiune pentru ca prezența divină să sălășluiască din nou printre noi și pentru ca ruptura cauzată de păcatul lui Adam și al Evei să fie reparată.

O livră de lumânări

Povestea vorbește despre un evreu care își câștiga existența transportând cu căruța sa oameni și mărfuri. Într-o zi, evreul acesta se prezintă în fața rabinului local, vădit tulburat. „Ajută-mă, Rebbe, am comis un păcat teribil, am pângărit Șabatul. Cum pot să-mi ispășesc păcatul?” „Cum s-a întâmplat asta?”, îl întreabă rabinul. „Vinerea trecută mă întorceam de la piață cu căruța plină de mărfuri și m-am rătăcit în pădure. Până când mi-am găsit eu drumul spre marginile orașului, soarele apusese deja. Eram așa preocupat de mărfurile mele încât nu am realizat că venise Șabatul, decât prea târziu...” Văzând cât suferea bietul om, rabinul l-a liniștit spunându-i „Fiul meu, porțile căinței nu sunt niciodată închise. Donează o livră de lumânări sinagogii și păcatul îți va fi iertat.” Un rabin mai tânăr a auzit acest schimb de vorbe și a fost nemulțumit de hotărârea rabinului mai în vârstă. „O livră de lumânări pentru violarea Șabatului?” a gândit el în sinea lui, „Șabatul este una dintre cele mai importante porunci ale Torei. De ce tratează rabinul chestiunea asta cu atâta ușurință?”

În acea vineri după-amiază, evreul a adus livra de lumânări. Le-a așezat în strană cum ar veni, pentru ca paracliserul să le aprindă în cinstea Șabatului. Însă până să sosească acesta, a venit un câine vagabond și a fugit cu ele în bot. Bietul om a dat fuga la rabin, „Vai, rabbi, sărmanul de mine, ce mă fac, cerul mi-a respins pocăința!” Rabinul a încercat să îl liniștească: „Faci prea mare caz din asta, se mai întâmplă. Asta nu înseamnă că Dumnezeu ți-a respins căința. Adu o altă livră de lumânări vinerea viitoare și totul va fi bine.” Vinerea următoare, omul aduce din nou lumânări, însă când a dat paracliserul să le aprindă, toate s-au topit inexplicabil, așa că până a venit Șabatul nu a mai rămas nimic din ele. Iar dă fuga omul la rabin, disperat, rabinul îi spune din nou să aducă o livră de lumănari. A treia vineri aduce omul lumânările, paracliserul le aprinde, însă o pală puternică de vânt vine și le stinge fix când să înceapă Șabatul, așa că nu a fost chip să fie aprinse din nou. Iar vine omul plângând la rabin, iar acesta, dându-și seama că ceva nu se leagă, l-a trimis pe om la marele maestru hasidic rabbi Israel Baal Shem Tov.

„Hmm...” zice Baal Shem Tov auzind povestea. „Se pare că un tânăr rabin din orașul tău consideră că rabinul care ți-a spus să aduci lumânările pentru a ispăși încălcarea Șabatului, greșește. Nu contează. Săptămâna viitoare adu alte lumânări. De data aceasta îți promit că va fi bine. Și spune-i tânărului rabin că aș fi onorat dacă s-ar deranja să îmi facă o vizită.”

Zis și făcut. Tânărul rabin nu a pierdut vremea și a purces imediat către Baal Shem Tov. Însă s-a lovit de tot soiul de probleme în călătoria sa. Mai întâi, căruța a căzut într-un șanț. Apoi i s-a rupt osia la multe mile distanță de cel mai apropiat oraș. Apoi pur și simplu a rătăcit drumul. Când tânărul rabin în sfârșit a regăsit drumul, era deja vineri după-masa și soarele se pregătea să apună. A trebuit să lase căruța și să continue călătoria pe jos. Tânărul rabin a ajuns la Baal Shem Tov cu o oră înainte de începerea Șabatului, obosit și traumatizat de cât de aproape s-a aflat de a încălca această zi sfântă. „Șabat șalom, rabbi” l-a întâmpinat Baal Shem Tov, „hai și încălzește-te la foc. Tu, tinere rabbi, nu cunoști păcatul, așa că nu ai înțeles teribila remușcare și durere pe care o resimte un evreu când încalcă voința Părintelui său din Ceruri. Cred că acum ai înțeles ceva din agonia trăită de prietenul nostru. Crede-mă, remușcarea lui a fost mai mult decât suficientă pentru ispășirea păcatului său involuntar...”

„Am greșit, iartă-mă...”

Cuvântul ebraic pentru „păcat” este „chet”, a o apuca pe o cale greșită. A te îndepărta de calea lui Dumnezeu, derekh Hashem, a te îndepărta de sinele tău adevărat, profund, a te îndepărta de binele și frumosul din tine. A te căi (teshuvah) înseamnă, deci, a reveni pe calea cea bună. A te reapropia de Dumnezeu, a-ți regăsi conexiunea cu Cel de Sus, cu lumina infinită, a te regăsi pe tine însuți, eul tău pur, autentic, în care sălășluiește o fărâmă de dumnezeire, a-ți regăsi capacitatea de a iubi, de a te apropia, de a dărui, de a te dărui.

Am trăit și trăiesc pe pielea mea asta. Sunt om, deci sunt o ființă imperfectă. Am greșit. Am greșit față de Dumnezeu, am greșit față de oameni, am greșit față de mine. Am spus răutăți, m-am certat, am țipat, m-am mâniat. Am provocat durere. Și m-am căit. Mă căiesc. Tradiția evreiască spune că după ce omul păcătuiește, după ce calcă strâmb, după ce se abate de la calea cea dreaptă și revine, se căiește, este mai aproape de Dumnezeu de cât era înainte de a păcătui. Sunt 10 zile între Rosh Hashana (Anul Nou evreiesc) și Yom Kippur, 10 zile ale penitenței, în care Dumnezeu așteaptă ca evreii să își ceară iertare de la El și de la cei cărora le-au greșit. Sigur, nu doar atunci, iertare îți poți cere oricând, dar e foarte important să o faci în acest interval de timp. Ei, eu simt că 36 de ani am păcătuit, am greșit, am călcat pe alături. Și simt că toată viața ce mi se așterne acum în față este un proces de teshuvah, simt că trebuie să îmi petrec toată viața căindu-mă. Nu suferind, nu mă înțelegeți greșit, nu simt că trebuie să mă pedepsesc, pedeapsa constă în a fi petrecut 36 de ani în păcat, partea minunată de acum începe, sau mai bine zis a început acum un an și ceva.

Oamenii spun, de obicei, că este greu a recunoaște sincer că ai greșit și a-ți cere iertare. Cu siguranță nu este un act ce se întâmplă peste noapte. Nu te-ai trezit dintr-odată că te căiești, că îți pare rău pentru ceva ce ai făcut; căința apare în urma unui proces de introspecție, presărat cu tot feluri de trăiri, cu du-te vino-uri emoționale, cu îndoieli, cu ezitări, cu frici poate -- orice stare din întregul spectru al emoțiilor umane își poate avea locul aici. Te doare atunci când înțelegi că ai greșit. Te doare setea de a-ți mărturisi greșelile. Te doare nevoia de a fi iertat. Te doare să recunoști și să accepți că nu ești mai mult decât un biet om. Cu defecte, cu slăbiciuni, cu lipsuri, cu răutăți și meschinării. Ți se face rușine. Și rușinea doare. Simți că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu, i-ai dezamăgit pe ceilalți, te-ai dezamăgit pe tine.

Textele rugăciunilor evreiești specifice pentru cererea iertării lui Dumnezeu, Selichot, se rostesc dimineața devreme, înainte ca soarele să răsară. Întotdeauna mai întâi e întuneric, după aceea se face lumină. Întâi vine durerea, după care vine eliberarea de durere. Da, poate că a spune „Am greșit, te rog să mă ierți” nu este cel mai ușor lucru, dar fericirea care te inundă după ce ți-ai recunoscut mai întâi tu pentru tine că ai greșit iar apoi ai mărturisit în fața lui Dumnezeu ( confesiunea ritualică) și în fața oamenilor cărora le-ai greșit (confesiunea personală), este incomparabilă. E ca un soi de extaz greu de descris, dar care durează, care se amplifică în timp, crește, îți năvălește în artere, îți umple porii, îți pătrunde în oase, îți pune un surâs tâmp pe față și ți-l sădește adânc în suflet. E un fel de îndrăgosteală care cu fiecare sărut devine mai puternică, mai amețitoare, te copleșește, te ia pe sus ca un vârtej, și totul devine cumva mai clar, mai luminos; dintr-odată știi că iubești; știi că iubești pe toată lumea, omenirea, om cu om, oricum ar fi el, oricine ar fi el.

A te căi e un act de dragoste. Dragoste de Dumnezeu, dragoste de aproapele și mai departele tău. Este și cel mai mare dar pe care Dumnezeu i-l poate oferi omului, de a-l scoate din întuneric și de a-l catapulta pe culmile spiritualității; oportunitatea de a fi ridicat din noroi și adus în neprihănire, în starea originară de curățenie interioară; de a te reda pe tine ție.

Asta simt acum. Simt că în vene îmi curge lumină. Simt că dacă m-aș tăia acum la un deget, ar curge iubire. Simt că bătăile inimii mele se împletesc cu cele ale umanității, cu ale oamenilor pe care îi cunosc sau nu, cu ale oamenilor care nu mai sunt, cu ale oamenilor care nu s-au născut încă. Lucian Blaga se întreba, „Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd,/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?” Ei, eu simt că lumina ce-mi pulsează în vasele sangvine e un strop din lumina care a dat naștere luminii create în ziua cea dintâi a omenirii.