Iertare omenească și iertare divină

Teshuvah, căința, reîntoarcerea la calea Domnului este parte din structura creației lui Dumnezeu; astfel că cel ce a greșit este obligat să facă teshuvah, să se căiască, iar cel căruia i s-a greșit este obligat să ofere celui ce a greșit posibilitatea de a se căi și a-și cere iertare.

Cea mai elementară formă de iertare este „ștergerea datoriei” (mechilah). Dacă cel care a greșit a făcut teshuvah și este sincer în căința sa, cel căruia i s-a greșit ar trebui să ofere mechilah; adică ar trebui să șteargă datoria celui care a greșit. Aceasta nu este o împăcare a inimii cu actul greșit sau o acceptare a celui ce a greșit; pur și simplu este ajungerea la concluzia că cel care mi-a greșit nu îmi mai datorează nimic pentru lucrul cu care mi-a greșit. Mechilah este iertarea oferită unui criminal de către statul modern. Crima rămâne, doar datoria este iertată.

Însă tradiția este cât se poate de clară: cel căruia i s-a greșit nu este obligat să ofere mechilah dacă cel ce a greșit nu își cere iertare în mod sincer sau dacă nu a făcut pași concreți pentru a repara răul făcut. Maimonide este decisiv asupra subiectului: „Persoanei lezate i se interzice să fie crudă și să nu ofere mechilah, deoarece nu acesta este felul de a fi al seminției lui Israel. Mai degrabă, dacă ofensatorul [s-a ocupat de toate cererile materiale și și-a] a cerut și a implorat să aibă iertare o dată, chiar de două ori, și dacă cel lezat știe că celălalt s-a căit pentru greșeala sa și simte remușcare pentru ceea ce a făcut, cel lezat ar trebui să ofere mechilah.”  (Maimonides, Mishne Torah, “Hilchot Chovel u-Mazzik,” 5:10).

Al doilea tip de iertare este selichah. Este un gest al inimii. Este o înțelegere mai profundă a celui care a greșit. Este dobândirea empatiei față de chinul celuilalt. Nici selichah nu este o împăcare sau o îmbrățișare a ofensatorului; este pur și simplu ajungerea la concluzia că și ofensatorul este om, fragil și că merită simpatie. Este mai degrabă un act al milei decât unul al clemenței. O femeie abuzată de un bărbat se prea poate ca niciodată să nu atingă nivelul acesta de iertare și nici nu este obligată să o facă, nu are nicio datorie morală de a o face.

Al treilea tip de iertare este „ispășirea” (kapparah) sau „purificarea” (tahorah). Este o ștergere completă a oricărei urme de păcat. Este o purificare existențială. Kapparah este forma supremă de iertare, dar este acordată numai de către Dumnezeu. Nicio ființă umană nu poate ispăși păcatul altei ființe umane; nicio ființă umană nu poate purifica mizeria spirituală a alteia.

Teshuvah nu este un drept, ci un privilegiu, un act al milei ce sfidează legea naturală. În Mesillat Yesharim citim: „Potrivit dreptății stricte nu ar trebui să existe nicio corecție pentru păcat, deoarece într-adevăr, cum ar putea un om îndrepta un act necinstit, când păcatul e deja comis? Dacă un om și-a ucis vecinul...cum poate fi corectat acest lucru? Se poate șterge din existență actul crimei? Mai degrabă, iertarea este acordată păcătoșilor ca un act de pură bunătate și iubire, așa încât anularea voinței de a face rău poate fi considerată anularea actului.” Cu alte cuvinte, trecutul rămâne trecut. Chiar dacă regretul merită a fi apreciat și recompensat, nu ar trebui să aibă puterea de a șterge greșeala. De fapt, justiția umană întruchipează acest principiu. Odată ce o fărădelege a fost comisă, simpla exprimare a regretului și căinței nu este suficientă pentru a proteja făptașul de a fi condamnat (deși poate cântări atunci când i se hotărăște pedeapsa). Căința și abilitatea ei de a șterge totul cu buretele și a reda omului starea de nevinovăție nu aparține sferei justiției sau legii, ci sferei milei. Dumnezeu, în infinita Sa milă, izbăvește netrebnicul om de acțiunile sale, bazându-se pe schimbarea sa sufletească (anularea voinței de a face rău) pentru a opera o schimbare în trecut (anularea actului).

Toate poruncile și toate încălcările au două aspecte. Primul este că ele reprezintă obediența sau răzvrătirea față de cuvântul lui Dumnezeu. Al doilea este influența pozitivă sau negativă pe care acțiunea o are asupra sufletului. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu are o valoare și un efect asupra celui care o împlinește. Rav Elchanan Wasserman sugerează că regretul corectează aspectul păcatului prin care omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Căindu-se, relația păcătosului cu Dumnezeu poate reveni la starea anterioară rebeliunii. Totuși, consecințele concrete ale actului sunt neafectate de regretul psihologic al omului. Aici strălucește miraculoasa milă divină în toată splendoarea sa: Dumnezeu repară dauna adusă sufletului păcătosului și lumii, oferindu-i izbăvirea de păcat și purificarea ca răspuns la căința sa.

Tora ne învață că dihotomia binelui și răului este echivalentă cu cea a vieții și morții. Evoluția vieții către moarte este un fenomen natural, universal. Opusul însă este necunoscut, atât de necunoscut încât învierea, techiyat hameitim în ebraică, este cel mai mare dintre toate miracolele. Viața trebuie susținută în permanență cu apă, aer, hrană; moartea în schimb, este o stare auto-suficientă ce nu necesită niciun efort pentru menținere. Același lucru este valabil în cazul binelui și al răului. Binele, chiar după ce a fost făcut, trebuie susținut, altfel își pierde din vitalitate și treptat moare, se descompune. Hrana binelui, ceea ce îl susține, spune rabinul Yitzchok Hutner, este credința omului în valoarea binelui. Un om care regretă binele pe care l-a făcut, care nu mai crede în el, îi distruge fundamentul existenței. Opusul nu este valabil, însă. Ca moartea, odată apărut, răul va continua să existe în virtutea inerției și nu există nicio cale naturală de a-l transforma. Numai Dumnezeu, prin infinita-i putere și milă poate restaura viața acolo de unde a fost înlăturată și poate înlocui răul cu bine. Astfel că, teshuvah depinde în totalitate de mila lui Dumnezeu.

Explicația rabinului Hutner subliniază natura extraordinar de precară a binelui. Adevărat, credem că binele vine de la Dumnezeu și că, esențialmente, răul nu are bază în realitate. În lumea aceasta totuși, o lume a legii naturale separate de Dumnezeu, binele poate exista numai acolo unde omul, imaginea lui Dumnezeu, se străduiește să îi dea viață investind realitatea cu credința sa, cu efortul său și cu devotamentul său. Unul dintre atributele divine este „chai” -- viața, însemnând că Dumnezeu este viața însăși și orice viață are nevoie de prezența lui Dumnezeu pentru a fi susținută. Păcatul este moarte deoarece bagă un fitil între Dumnezeu și păcătos. Nu e greu să rupi ceva de viață, de aceea și un om care și-a petrecut o viață în virtute poate nega această viață într-o secundă. Pentru a recrea o legătură cu viața, este nevoie de transcendență. „Minunată e teshuvah”, afirmă Chazal, „căci se întinde până la tronul gloriei.” Trebuie să se întindă până la tronul lui Dumnezeu, altfel va fi ineficientă în a reînvia sufletele obosite, muribundul și mortul.

Pe de altă parte, chiar și lipsa atenției, apatia sau lipsa credinței sunt suficiente pentru a anula binele care există deja. Orice sistem neîngrijit va deveni haotic și orice organism nehrănit va muri, este o lege naturală. Chiar și marile realizări ale trecutului vor stagna și se vor degrada dacă nu sunt în permanență susținute de credința și eforturile omului. În lumea lui Dumnezeu, totul este viață; în această lume, viața poate exista numai acolo unde omul aduce numele lui Dumnezeu.

Referințe: Rav Ezra Bick

Ierusalim - între destin și realitate

Primul rege al Ierusalimului este Malki-Tzedek (Melchisedec tradus în română), rege al Șalemului (Geneza 14:18); numele regelui Ierusalimului în timpul cuceririi de către Ioșua a pământului este Adoni-Tzedek (Ioșua 10:1). Tzedek înseamnă dreptate, corectitudine, virtute, integritate. Simplul fapt că acest cuvânt este inclus în numele ambilor regi indică o conexiune între dreptate și numele Ierusalimului. Radak, comentând asupra versetului Ioșua 10:1, spune: „Toți regii Ierusalimului erau numiți, în acele timpuri, Malki-Tzedek sau Adoni-Tzedek, așa cum este scris, 'Malki-Tzedek, regele Șalemului' – care este Ierusalim. Iar asta deoarece Ierusalimul este un loc al dreptății și al păcii, un loc ce nu poate tolera pentru prea mult timp nedreptatea, oprimarea și actele abominabile.”

Descrierea Ierusalimului este clară în Isaia 1: 26-27: „Voi întoarce judecătorii tai să judece ca la început și sfetnicii tăi ca odinioară. După aceasta te vei putea numi iarăși cetate dreaptă, oraș credincios. Sionul va fi răscumpărat prin judecată și locuitorii săi care se vor întoarce la credință, prin dreptate.”

Reiese deci, că „tzedek” în cadrul numelui regelui Ierusalimului are rol de titlu al regelui Ierusalimului, așa cum faraon este titlul regelui Egiptului și Avimelekh este titlul regelui filistin. De asemenea, este un indicator al obligației regelui de a fi corect și drept, așa cum ni se spune despre David, primul rege evreu al Ierusalimului: „ David a împărăţit peste Israel şi făcea judecată şi dreptate la tot poporul lui.” (II Samuel 8:15)

Un nume exprimă esența. Fundamentul dreptății este menit să caracterizeze atât regele Ierusalimului cât și orașul. În aceeași măsură există o identificare a orașului cu regele său -- Ierusalimul este atât scaunul regalității cât și orașul dreptății.„Malki-Tzedek” și „Adoni-Tzedek” pot fi înțelese și ca însemnând „regele Dreptății”, „stăpânul Dreptății”.

„Domnul este înălţat şi locuieşte în înălţime. El umple Sionul de nepărtinire şi dreptate.” (Ieremia 33:5)

 „Căci acolo sunt scaunele de domnie pentru judecată, scaunele de domnie ale casei lui David.” (Psalmi 122)

Existența dreptății permite existența orașului, iar absența dreptății duce la căderea și distrugerea sa.

„Cutreieraţi uliţele Ierusalimului, uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi în pieţe, dacă se găseşte un om, dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de adevăr, şi voi ierta Ierusalimul” spune Ieremia (5:1).

Prima profeție explicită despre distrugerea Ierusalimului atribuie pedeapsa faptului că principalele instituții de guvernământ -- preoții și profeții (oficiali) -- erau corupți și lipsiți de dreptate.

„Ascultaţi, dar, lucrul acesta, căpetenii ale casei lui Iacov şi mai mari ai casei lui Israel, voi, cărora vă este scârbă de dreptate şi care suciţi tot ce este drept; voi care zidiţi Sionul cu sânge, şi Ierusalimul, cu nelegiuire! Căpeteniile cetăţii judecă pentru daruri, preoţii lui învaţă pe popor pentru plată, şi prorocii lui prorocesc pe bani; şi mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul şi zic: «Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nicio nenorocire!» De aceea, din pricina voastră, Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre, şi muntele Templului, o înălţime acoperită de păduri.” (Mica 3:9-12)

Când profeții vor să descrie corupția morală a Ierusalimului, aceștia compară orașul cu Sodoma: „De nu ne-ar fi lăsat Domnul Oştirilor o mică rămăşiţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora. Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!” (Isaia 1:9-10)

O expresie interesantă a contrastului dintre Ierusalim și Sodoma se află chiar în numele regilor. Am discutat deja despre „tzedek” și semnificația sa. Prin contrast, regele Sodomei este numit Bera iar regele Gomorei este numit Birsha. Midrașul explică în felul următor: „Bera” („ra” înseamnă „rău” în ebraică) este cel rău față de Dumnezeu și oameni. Birsha este „cel ce se întrece în răutate.”

Sodoma, al cărei păcat, potrivit lui Ezechiel (16:49) era lipsa de ospitalitate și tratamentul rău aplicat străinilor, celor săraci și aflați la nevoie, reprezenta astfel opusul Ierusalimului, opusul tzedek, al dreptății și virtuții.

Definiția răutății Sodomei este subliniată în profeția lui Ezechiel, care susține, în capitolul 16, că Ierusalimul a devenit chiar mai corupt decât Sodoma:

„Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că sora ta Sodoma şi fiicele ei n-au făcut ce aţi făcut voi, tu şi fiicele tale. Iată care a fost nelegiuirea surorii tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi fiicele ei, şi nu sprijinea mâna celui nenorocit şi celui lipsit. Ele s-au semeţit şi au făcut urâciuni blestemate înaintea Mea; de aceea le-am şi nimicit, când am văzut lucrul acesta.” (Ezechiel 16:48-50)

Legătura dintre Ierusalim și Templu este clară. La fel ca Ierusalimul, Templul este legat și el integral de ideea de dreptate. Dreptatea din Templu reprezintă vârful sistemului judiciar al Ierusalimului și al țării. Legătura dintre sanhedrin (comisie ce se întrunea la Templu și avea funcție de curte supremă pentru delictele religioase și de academie teologică ce fixa doctrina, stabilea calendarul liturgic și controla viața religioasă a poporului evreu) și Templu este exprimată în mai multe locuri.

În cartea sa ”Kakh Darko Shel Talmud”, judecătorul Zilberg explică semnificația legăturii dintre sanhedrin și Templu, punând-o pe seama diferenței fundamentale dintre rolul judecătorului în legea seculară și rolul acestuia în legea evreiască. În legea seculară este destul loc pentru evaluare în funcție de înțelepciunea, de puterea de judecată a judecătorului. Acest lucru nu se întâmplă în legea evreiască. Aici, rolul judecătorului este acela de a stabili care este legea lui Dumnezeu într-un caz sau altul. Astfel că locația sanhedrinului în apropiere de locul unde sălășluiește Prezența Divină permite judecătorului să descopere cuvântul lui Dumnezeu și să emită o judecată în concordanță cu acesta. De altfel, era stipulat ca locul de judecată să fie aproape de altar.

Templul este un loc al Torei și al judecății, deci, cei ce oficiază acolo au misiunea de a transmite învățăturile Torei și de a judeca. Dat fiind că membrii tribului responsabil cu slujbele religioase, kohanim (preoții), se aflau aproape de locul unde Dumnezeu face ca Prezența Sa Divină să sălășluiască, erau cei mai aproape de locul revelației dumnezeiești. Ei sunt responsabili cu împlinirea cuvântului Domnului, atât prin predarea învățăturilor Torei cât și prin aplicarea cuvântului lui Dumnezeu în nenumăratele aspecte ale vieții de zi cu zi, cum ar fi judecata.

Proximitatea sanhedrinului față de altar nu este deci, un detaliu tehnic, ci unul ce ține de o apropiere fundamentală: kohanim, slujitorii Domnului, sunt aceiași responsabili de revelarea cuvântului Său. Inclusiv veșmintele preoțești sunt o expresie a slujirii Domnului, a slujbei religioase oficiate de kohanim, care are ca scop ispășirea păcatelor, și fiecare piesă vestimentară reprezintă ispășirea unui păcat diferit. Semnificația profundă a veșmintelor preoțești este că ele sunt o expresie externă a calităților interioare ale celor ce le poartă -- justețea și virtutea, și capacitatea lor de a absolvi de păcate.

Profeții (Isaia 2:1-4, Mica 4:1-5, Ioel 3:5, 4:21, Zaharia 9:9-10) au descris judecata ce va avea loc la sfârșitul zilelor în Ierusalim și în Templu. Așa cum Ierusalimul și Templul sunt un loc al judecății la timpul prezent, vor fi locul de judecată și în viitor.

Am subliniat câteva elemente care fac din atributul dreptății unul inerent Ierusalimului. Orașul întruchipează cele trei instituții centrale ale suveranității: Templul, sanhedrinul și regalitatea. Există o legătură fundamentală, internă între regalitate și justiție: regalitatea este recipientul prin care justiția se poate manifesta la nivel național. Asta nu înseamnă că dreptatea trebuie să fie limitată la acest spațiu. A te purta drept și corect nu este condiționat de un loc anume, omul trebuie să se comporte în acest mod peste tot, pe Pământul Sfânt și în afara sa. Totuși, Ierusalimul este un loc ce exprimă și este visceral legat de sursa și ideea dreptății, iar absența dreptății duce la distrugerea sa. Unicitatea Ierusalimului este întâlnirea dintre locul suveranității pământești și locul Suveranității Divine. Ierusalimul, orașul, marchează suveranitatea lumească, terestră, muritoare, în timp ce Templul reprezintă  locul suveranității lui Dumnezeu. Moștenirea întregului Eretz Yisrael de către poporul evreu depinde de dreptate, așa cum spune Deuteronomul (16:20):  „Să urmezi cu scumpătate dreptatea, ca să trăieşti şi să stăpâneşti ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău.”

O livră de lumânări

Povestea vorbește despre un evreu care își câștiga existența transportând cu căruța sa oameni și mărfuri. Într-o zi, evreul acesta se prezintă în fața rabinului local, vădit tulburat. „Ajută-mă, Rebbe, am comis un păcat teribil, am pângărit Șabatul. Cum pot să-mi ispășesc păcatul?” „Cum s-a întâmplat asta?”, îl întreabă rabinul. „Vinerea trecută mă întorceam de la piață cu căruța plină de mărfuri și m-am rătăcit în pădure. Până când mi-am găsit eu drumul spre marginile orașului, soarele apusese deja. Eram așa preocupat de mărfurile mele încât nu am realizat că venise Șabatul, decât prea târziu...” Văzând cât suferea bietul om, rabinul l-a liniștit spunându-i „Fiul meu, porțile căinței nu sunt niciodată închise. Donează o livră de lumânări sinagogii și păcatul îți va fi iertat.” Un rabin mai tânăr a auzit acest schimb de vorbe și a fost nemulțumit de hotărârea rabinului mai în vârstă. „O livră de lumânări pentru violarea Șabatului?” a gândit el în sinea lui, „Șabatul este una dintre cele mai importante porunci ale Torei. De ce tratează rabinul chestiunea asta cu atâta ușurință?”

În acea vineri după-amiază, evreul a adus livra de lumânări. Le-a așezat în strană cum ar veni, pentru ca paracliserul să le aprindă în cinstea Șabatului. Însă până să sosească acesta, a venit un câine vagabond și a fugit cu ele în bot. Bietul om a dat fuga la rabin, „Vai, rabbi, sărmanul de mine, ce mă fac, cerul mi-a respins pocăința!” Rabinul a încercat să îl liniștească: „Faci prea mare caz din asta, se mai întâmplă. Asta nu înseamnă că Dumnezeu ți-a respins căința. Adu o altă livră de lumânări vinerea viitoare și totul va fi bine.” Vinerea următoare, omul aduce din nou lumânări, însă când a dat paracliserul să le aprindă, toate s-au topit inexplicabil, așa că până a venit Șabatul nu a mai rămas nimic din ele. Iar dă fuga omul la rabin, disperat, rabinul îi spune din nou să aducă o livră de lumănari. A treia vineri aduce omul lumânările, paracliserul le aprinde, însă o pală puternică de vânt vine și le stinge fix când să înceapă Șabatul, așa că nu a fost chip să fie aprinse din nou. Iar vine omul plângând la rabin, iar acesta, dându-și seama că ceva nu se leagă, l-a trimis pe om la marele maestru hasidic rabbi Israel Baal Shem Tov.

„Hmm...” zice Baal Shem Tov auzind povestea. „Se pare că un tânăr rabin din orașul tău consideră că rabinul care ți-a spus să aduci lumânările pentru a ispăși încălcarea Șabatului, greșește. Nu contează. Săptămâna viitoare adu alte lumânări. De data aceasta îți promit că va fi bine. Și spune-i tânărului rabin că aș fi onorat dacă s-ar deranja să îmi facă o vizită.”

Zis și făcut. Tânărul rabin nu a pierdut vremea și a purces imediat către Baal Shem Tov. Însă s-a lovit de tot soiul de probleme în călătoria sa. Mai întâi, căruța a căzut într-un șanț. Apoi i s-a rupt osia la multe mile distanță de cel mai apropiat oraș. Apoi pur și simplu a rătăcit drumul. Când tânărul rabin în sfârșit a regăsit drumul, era deja vineri după-masa și soarele se pregătea să apună. A trebuit să lase căruța și să continue călătoria pe jos. Tânărul rabin a ajuns la Baal Shem Tov cu o oră înainte de începerea Șabatului, obosit și traumatizat de cât de aproape s-a aflat de a încălca această zi sfântă. „Șabat șalom, rabbi” l-a întâmpinat Baal Shem Tov, „hai și încălzește-te la foc. Tu, tinere rabbi, nu cunoști păcatul, așa că nu ai înțeles teribila remușcare și durere pe care o resimte un evreu când încalcă voința Părintelui său din Ceruri. Cred că acum ai înțeles ceva din agonia trăită de prietenul nostru. Crede-mă, remușcarea lui a fost mai mult decât suficientă pentru ispășirea păcatului său involuntar...”

„Am greșit, iartă-mă...”

Cuvântul ebraic pentru „păcat” este „chet”, a o apuca pe o cale greșită. A te îndepărta de calea lui Dumnezeu, derekh Hashem, a te îndepărta de sinele tău adevărat, profund. Teshuvah înseamnă, deci, a te reîntoarce pe calea cea dreaptă, la Dumnezeu, la Sine. A regăsi în tine lumina Lui infinită. A te regăsi pe tine însuți, scânteia de dumnezeire din tine, a-ți regăsi capacitatea de a iubi, de a te dărui.

Trăiesc asta pe pielea mea. Sunt o ființă imperfectă care a greșit. Mult. Față de Dumnezeu, față de oameni, față de mine. Simt că 36 de ani am păcătuit și simt că întreaga viața ce mi se așterne în față este un continuu proces de teshuvah. Simt că trebuie să îmi petrec toată viața căindu-mă. Nu suferind, nu cred că trebuie să mă pedepsesc; pedeapsa constă în a fi petrecut 36 de ani în păcat. Partea minunată de acum începe, sau, mai bine zis, a început.

De obicei, oamenii spun că e greu să recunoști sincer că ai greșit și să-ți ceri iertare. Cu siguranță nu e un act ce se întâmplă peste noapte. Nu te-ai trezit dintr-odată că îți pare rău pentru ceva ce ai făcut; regretul apare în urma unui proces de introspecție, presărat cu tot feluri de trăiri, cu du-te vino-uri emoționale, cu îndoieli, cu ezitări, cu frici - orice stare din spectrul emoțiilor umane își poate avea locul aici. Te doare atunci când înțelegi că ai greșit. Te doare setea de a-ți mărturisi greșelile. Te doare nevoia de a fi iertat. Te doare să recunoști și să accepți că nu ești mai mult decât un biet păcătos. Cu defecte, cu slăbiciuni, cu lipsuri, cu răutăți și meschinării. Ți se face rușine. Și rușinea doare. Simți că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu, i-ai dezamăgit pe ceilalți, te-ai dezamăgit pe tine.

Textele rugăciunilor evreiești specifice pentru cererea iertării lui Dumnezeu, Selichot, se rostesc dimineața devreme, înainte ca soarele să răsară. Întotdeauna mai întâi e întuneric, după aceea se face lumină. Întâi vine durerea, după care vine eliberarea de durere. Da, poate că a spune „Am greșit, te rog să mă ierți” nu e cel mai ușor lucru, dar fericirea care te inundă după ce ți-ai recunoscut mai întâi tu față de tine că ai greșit, iar apoi ai mărturisit dinaintea lui Dumnezeu (confesiunea ritualică) și în fața oamenilor cărora le-ai greșit (confesiunea personală), e incomparabilă. E ca un soi de extaz greu de descris, care durează, care se amplifică în timp, crește, îți năvălește în artere, îți umple porii, îți pătrunde în oase, îți pune o lumină pe față și îți sădește un zâmbet adânc în suflet. E un fel de îndrăgostire care cu fiecare sărut devine mai puternică, mai amețitoare; te copleșește, te ia pe sus ca un vârtej, și totul devine mai clar, mai luminos; dintr-odată știi că iubești; știi că iubești pe toată lumea, întreaga omenire, om cu om, oricum ar fi el, oricine ar fi el.

A te căi e un act de dragoste. Dragoste de Dumnezeu, dragoste de aproapele și mai departele. Este cel mai mare dar pe care Dumnezeu i-l poate oferi omului, cu efortul și conlucrarea omului, de a-l scoate din întuneric și a-l catapulta pe culmile apropierii de El. De a te reda pe tine ție-ți. 

Simt că în vene îmi curge lumină. Simt că dacă m-aș tăia acum la un deget, ar curge iubire. Simt că bătăile inimii mele se împletesc cu ale tuturor oamenilor pe care îi cunosc sau nu îi cunosc, cu ale oamenilor care nu mai sunt, cu ale oamenilor care nu s-au născut încă. Lucian Blaga se întreba, „Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd,/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?” Eu simt că lumina ce-mi pulsează în vene e un strop din lumina care a dat naștere luminii create în ziua cea dintâi.