Șabat pe fundal de muezin

O casă mare, pătrată, cu pereți alb-plumburii și grilaje la ferestre, inundată pe dinafară de buruieni și bâzâit de insecte. Asta mi-a fost locuința în cele aproape două luni pe care le-am petrecut în Ierusalimul de Est, la prima mea vizită în Țara Sfântă. Al-Ram, la vreo 15 minute de mers cu autobuzul de la punctul de control Qalandiya, e o fundătură care nu se poate numi nici sat, nici oraș. E mai degrabă o uriașă groapă de gunoi în care se întâmplă să locuiască niște oameni. Unele case arătau curățel, ițindu-se înălbite de soare pe aleile înguste, prăfuite. Ora 6 dimineața te întâmpina cu miros de cauciuc ars, iar munții de deșeuri pe care nimeni nu le colecta vreodată (nu există niciun fel de serviciu public acolo) te salutau de pe o parte și cealaltă a drumului.

E o zonă ce aparține Autorității Palestiniene, iar punctul de control Qalandiya este cel care face legătura cu partea israeliană. Soldații se găsesc la checkpoint, dar odată ce ai trecut de punctul de control, nu mai vezi picior de evreu, israelian sau nu. De fapt există și niște panouri uriașe care avertizează evreii că teritoriul cu pricina aparține Autorității Palestiniene și dacă trec dincolo de Qalandiya, riscă să fie uciși, deci o fac pe cont propriu. Mă aflam așadar într-un no man's land, un tărâm where no Jew has gone before. Asta până într-o dimineață de vineri când, de la aeroportul Ben Gurion m-am întors cu logodnicul meu. Pentru orice eventualitate, bărbată-miu nu a purtat pe cap yarmulke, dar iată-ne așadar, un evreu și încă unul în devenire, traversând punctul de control Qalandiya, pentru a ajunge acolo unde plănuisem să fie locuința noastră temporară. În mijlocul nicăieriului. Un nicăieri de care prinsesem cumva drag, un soi de acasă pe care îl iubeam și-l uram în același timp, un nicăieri familiar care mă speria dar căruia îmi părea imposibil să-i rezist.

Drumul de la aeroport la Al-Ram a fost lung și întortocheat, mai ales că vorbim de o zi în care toți musulmanii se îndreptau spre direcția dinspre care veneam noi, pentru a ajunge la moscheea Al Aqsa. Nu vrei să purcezi spre Ierusalim într-o dimineață de vineri. Dar chiar parcurgând traseul în sens invers, a fost un semi-coșmar. Mint, nu a fost un semi-coșmar, a fost doar obositor și exasperant, dar când ești îndrăgostit totul se trăiește altfel. Cert e că am ajuns destul de târziu acasă. Am avut câteva ore la dispoziție pentru a face un duș, niște cumpărături de ultim moment și pregătit mâncarea pentru cina de Șabat și pentru a doua zi.

Era sfârșitul lui iunie și în jur de 7 și jumătate seara când am aprins lumânările. Mâinile mi-au tremurat de emoție și preaplin sufletesc, la fel și vocea când am rostit pentru prima oară b'racha pe care o repetasem în ultima săptămână. Acum o spun natural, cuprinsă doar de emoția momentului, nu și de teama că voi greși cuvintele în ebraică, dar atunci parcă totul se învârtea cu mine. Gura mi se uscase, palmele mi se umeziseră, respirația îmi era sacadată. Ochii îmi ardeau ei înșiși ca niște lumânări. Vălul ce-mi acoperea părul era ușor și mătăsos și-mi mângâia obrajii ca o sărutare delicată. Mă simțeam frumoasă. Mă simțeam femeie. Era de parcă aș fi făcut dragoste pentru prima oară în viață.

Petrecusem ore bune prin magazine încercând să găsesc cea mai frumoasă cupă pentru kiddush pe care mi-o puteam permite, lumânări, suporturi pentru lumânări, o țesătură elegantă pentru acoperit challah, pâinea evreiască ce se mănâncă de Șabat. Vocea iubitului meu aluneca viril peste versurile psalmilor, dezmierdând fiecare cuvânt, fiecare sunet, îmbrățișându-le tandru în inflexiuni joase, bărbătești, cu o căldură care-mi făcea inima să-mi bată puternic în dantela lenjeriei pe care o purtam pe sub bluza neagră, cu mâneci până la cot. Lecha dodi likrat kalah, p'nei Shabbat n'kabelah! Întunericul devenea mai adânc, foamea inimii mai sângerie. Lumina lumânărilor ne încălzea fețele, poezia textului ebraic ne ridica undeva deasupra lumii, unde pluteam ca și când nimeni și nimic nu mai exista în afara iubirii, în afara cântării aduse lui Dumnezeu, în afara vocii înmiresmate. Noaptea, vocea, lumina se împleteau într-o coroană pe care iubitul mi-o așeza pe frunte, mie, mireasa, mie regina Șabatului, mie, fiica Ierusalimului, regină și sclavă-ntr-o singură femei. Mie, Femeia în care se întrepătrundeau în acel moment toate femeile, începând cu Sarah, Rebbeca, Rachel și Leah...„Ca un măr între copacii pădurii aşa este preaiubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele. El m-a dus în casa de ospăţ, şi dragostea era steagul fluturat peste mine. Întăriţi-mă cu turte de struguri, învioraţi-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragostea lui.”

Dacă e adevărat că evreii au ținut în viață Șabatul, e adevărat și că Șabatul a ținut în viață evreii. „Shalom aleichem mal'achei hasharet mal'achei elyon. Mimelech mal'achei ham'lachim Hakadosh baruch Hu.” Fie ca venirea voastră să fie pentru pace, îngeri ai păcii, îngeri ai Preaslăvitului, de la Regele ce domnește peste regi, Cel Sfânt, binecuvântat fie Numele Său. Ritualul este o poartă de acces spre ceva mai adânc, spre misterul care înconjoară viața, se întrepătrunde cu viața și este viața însăși. Ritualul oferă sens, înțelesuri și infuzează cu sfințenie textura vieții, o umple cu sacralitate așa cum vocea bărbatului meu umplea cu sens fiecare firidă, fiecare fisură din sufletul meu. Aishes Chayil...această superbă odă închinată Femeii...„Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preț decât mărgăritarele. Inima bărbatului se încrede în ea, și nu duce lipsă de venituri. Ea îi face bine, și nu rău, în toate zilele vieții sale. Ea face rost de lână și de in și lucrează cu mâini harnice. Ea este ca o corabie de negoț; de departe își aduce pâinea. Ea se scoală când este încă noapte și dă hrană casei sale și împarte lucrul de peste zi slujnicelor sale. Se gândește la un ogor și-l cumpără; din rodul muncii ei sădește o vie.  Ea își încinge mijlocul cu putere și își oțelește brațele. Vede că munca îi merge bine, lumina ei nu se stinge noaptea. Ea pune mâna pe furcă, și degetele ei țin fusul. Ea își întinde mâna către cel nenorocit, își întinde brațul către cel lipsit...”

Și vocea patina lin, înfășurându-se în jurul nopții ca un fir pe păr înfășurat în jurul inimii. La marginea voalului meu înfloreau, rușinați, trandafiri.

Trecuse de opt, cu siguranță. Toate electronicele erau închise. Lumea Șabatului e ruptă de cotidian, lumea Șabatului e o lume în lume în care zgomotul săptămânii ce a trecut e topit ca ceara lumânărilor ce ard. „Și a fost seară și mai apoi a fost dimineață: ziua a șasea. Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.”

Baruch atah Adonai Eloheinu melekh haOlam, borei pri hagafen...Binecuvântat ești Tu, Doamne...Printre binecuvântări adresate lui Dumnezeu, între Yom Zeh L'Yisrael și Kah Ribon, glasul muezinului a spart întunericul, amintindu-ne că undeva, afară, mai există o lume: La ilaha illallah...Chemarea musulmană la rugăciune, ritualul cu care mă obișnuiseră serile, vocea aceea tânguitoare, puternică, solemnă, melodioasă ca un cântec, fermă ca un trunchi de măslin, vocea aceea care picură toată arșița zilei în secundele răcoroase ale serii...guturală, profundă, ostoitoare, invocându-l pe Dumnezeu. Două universuri paralele se îngemănau, fiecare cunoscându-și locul, coexistând armonios, rugăciunea evreiască și rugăciunea musulmană, ebraica și araba, Israelul și Palestina, oameni plecându-și capetele în fața lui Dumnezeu, oameni chemându-L, implorându-L, cântându-L pe Domnul. Oameni, inimi, cântece. Fără rivalitate, fără ură. Fără sânge, fără moarte. În acel nicăieri unde nu cred că vorbele Baruch atah Adonai au răsunat vreodată într-una din casele albe, pătrate, înșiruite de-a lungul aleilor înguste, prăfuite. În acea casă cu pereți alb-plumburii și grilaje la geamuri, inundată pe dinafară de buruieni și bâzâit de insecte, islamul pătrundea pe ferestre odată cu aerul fraged al serii și se așeza la masă cu iudaismul. Fără vreun efort, la fel de natural ca bătaia de aripi a unui fluture.

L’mikd’sheikh tuv ul’kodesh kudshin, atar di veih yehedun ruhin v’nafshin. Vizam’run lakh shirin v’rahashin, birush’leim karta d’shufraya. Kah ribon alam  v’al’maya ant hu malka melekh malkhaya...

Scoate, Doamne, poporul Tău din exil, revino în Templul Tău, în locul cel mai sfânt dintre locuri, acolo unde toate sufletele și spiritele se bucură, acolo unde Îți vor cânta cântece și-Ți vor aduce laude, în Ierusalim, orașul frumuseții...

Legământul circumciziei

Circumcizia sau brit milah în ebraică, datează de la Cartea Facerii încoace, atunci când Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să se taie împrejur pe sine și pe urmașii săi, ca simbol al legământului dintre evrei și Dumnezeu. Circumcizia este un semn fizic al relației eterne dintre Dumnezeu și poporul evreu, un semn ce amintește în permanență evreilor de misiunea lor. De mii de ani evreii se taie împrejur, este o tradiție importantă care conectează generațiile.

Dumnezeu i-a poruncit poporului evreu (Levitic 12:2-3): „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Când o femeie va rămâne însărcinată şi va naşte un copil de parte bărbătească, să fie necurată şapte zile; să fie necurată ca în vremea sorocului ei. În ziua a opta, copilul să fie tăiat împrejur.»”

Demonstrând supunerea sa față de Dumnezeu marcându-și corpul cu semnul legământului, Avraam dezvăluie legătura intrinsecă pe care fiecare evreu o are cu Dumnezeu.

Actul circumciziei, cel care marchează perfectarea trupului, este un act uman. Dumnezeu putea să ne creeze gata circumciși dacă dorea. Însă nu a făcut-o. Omul trebuie să muncească pentru a atinge perfecțiunea spirituală, emoțională, morală și etică.

Legământul poporului evreu cu Dumnezeu se situează dincolo de înțelegerea umană. Este o legătură ce implică devotament necondiționat, este o legătură absolută și indestructibilă. De aceea evreul este circumcis atunci când este bebeluș, când încă nu și-a dezvoltat capacitatea de a judeca sau de a lua decizii, deoarece legământul cu Dumnezeu nu este un parteneriat intelectual sau unul calculat. Circumcizia copilului demonstrează că legătura dintre evrei și Dumnezeu este dincolo de logică și rațiune.

Dumnezeu a ales însuși organul care este sursa vieții pentru a marca fizic acest legământ veșnic, organul care, în același timp, este folosit pentru actele cele mai primare. Prin circumcizie suntem sfințiți, iar acest lucru transmite mesajul că orice funcție sau impuls fizic poate fi folosit în scop sacru.

Ne naștem cu instinctul natural de conservare. Bebelușii sunt în mod intrinsec egoiști. Plâng atunci când vor să fie hrăniți, urlă atunci când vor să fie luați în brațe și nu au niciun interes pentru sentimentele și nevoile altor oameni. Din momentul nașterii, ne plasăm pe noi înșine înaintea altora, plasăm nevoile proprii înaintea nevoilor altor oameni. La un bebeluș, atitudinea aceasta este privită ca simpatică, șarmantă, însă nesupravegheată, această atitudine devine corozivă și își pierde din farmec. Devenim plozi care cer ba aia, ba ailaltă, apoi devenim copii egoiști și în cele din urmă adulți egocentrici dominați de propriile nevoi. Munca de a ne purifica trebuie să înceapă devreme. Circumcizia purifică și rafinează. Ne forțează să facem un sacrificiu.

Hasidicii explică, de exemplu, că înlăturând prepuțul și dezvăluind organul de sub el, se ridică în mod simultan un văl de pe sufletul nostru, care revelează legătura intrinsecă cu Dumnezeu. În acest sens, circumcizia diferă de toate celelalte porunci. Toate celelalte porunci consolidează noi legături cu Dumnezeu; circumcizia revelează conexiunea deja existentă cu El.

Kabbalah și reîncarnarea

după rabinul David Cooper


De ce există atât de multe decese inutile în lume, atât de multă cruzime, foamete și alte nenorociri, sunt întrebări care ne preocupă adesea. De ce de-a lungul istoriei au fost atâtea războaie, atâtea boli, atâta sărăcie, tiranie, tortură, atâtea crime? Ce fel de Dumnezeu lasă să se întâmple toate acestea?

În mod evident, nimeni nu are un răspuns adecvat la astfel de întrebări. Tradițiile spirituale încearcă însă să ofere cosmologii care ridică probleme precum destinul, karma, reîncarnarea sau călătoria sufletească. Învățăturile mistice evreiești pornesc de la premisa că viața și moartea așa cum le știm noi sunt reflexii ale altor realități. Ceea ce vedem ca începuturi și sfârșituri sunt doar segmente ale ceva ce nu are limite.

Există o vorbă care spune „Cei buni mor tineri pentru a nu risca să fie corupți, iar cei răi trăiesc mult pentru a avea șansa de a se căi.”

Multe texte evreiești discută doctrina reîncarnării. Bahir (secolul al 12-lea), unul dintre cele mai timpurii texte ale kabbalei, face referire la reîncarnare, iar Chaim Vital (secolul al 16-lea) a scris un număr de cărți pe acest subiect. Cea mai completă lucrare disponibilă astăzi este ”Jewish Views of the Afterlife”, de Simcha Paul Raphael (Aronson, 1994).

Scriitorii timpurii priveau în general reîncarnarea ca pe o pedeapsă. Mai târziu, abordarea evreiască a acestui subiect a fost influențată de învățăturile lui Isaac Luria, care sugerează că scânteile sufletelor primordiale pot fi adunate în suflete individuale. Una dintre primele doctrine lurianice sugerează că datoria omenirii este de a mântui scânteile căzute ale omenirii primordiale. Fiecare suflet primordial ridică astfel cele 613 organe ce îi reprezintă pe Adam și Eva. Acest proces este numit Shi'ur Komah, însemnând „măsurarea trupului.”

Pornind de la ideea că ce numim creație a rezultat din spargerea „canalelor” sau „vaselor” menite a susține Lumina Infinită (Ohr Ein Sof) din care a rezultat creația, spargere care a dus la împrăștierea scânteilor din Lumina Divină în lumi înferioare, ceea ce ne învață Shi'ur Komah este că toate aceste scântei căzute reprezintă, la modul colectiv, trupul lui Dumnezeu, cum ar veni. Astfel, întreaga creație este trupul metaforic al lui Dumnezeu, și fiecare persoană întruchipează potențialul reîntoarcerii scânteilor divine la sursa lor originară.

Învățații evrei spun că forma oamenilor corespunde formei mistice a lui Dumnezeu. Totul din trupul uman, toate organele și tendoanele corespund unei lumini divine deoarece sunt aranjate în forma primară a celei mai înalte manifestări a lui Dumnezeu. Sarcina omului este de a duce adevărata sa formă la perfecțiunea sa spirituală, de a dezvolta în interiorul său imaginea lui Dumnezeu. Acest lucru se realizează respectând cele 248 de porunci pozitive și cele 365 de porunci negative ale Torei, fiecare dintre aceste porunci fiind conectată la unul dintre organele corpului uman, și deci, una dintre acele lumini divine.

Din această perspectivă, reîncarnarea are un potențial vast. Nu este „pedeapsă” pentru păcat, ci o oportunitate de a ridica acele scântei care nu au fost rectificate, izbăvite într-un suflet primordial. Este o povestire care vorbește despre un om ce și-a înălțat brațele la cer, rugându-I-se lui Dumnezeu: Ce faci, Doamne? Nu vezi câtă suferință, cât necaz în lume? De ce nu te înduri să ne trimiți salvarea? La care Dumnezeu i-a răspuns: Am trimis salvarea. Te-am trimis pe tine, omule. Așa cum este scris în Tikkunei Zohar: „Dacă există și numai un singur organ în care Dumnezeu cel binecuvântat nu sălășluiește, acea persoană va fi adusă din nou în lume prin reîncarnare din cauza acelui organ, până când persoana devine perfectă în toate părțile sale, până când toate părțile sale vor reconstitui cu perfecțiune imaginea lui Dumnezeu cel binecuvântat.”

Creat imperfect

Turnus Rufus, guvernatorul roman al Iudeei, l-a întrebat pe rabbi Akiva, „Care acțiuni sunt mai desăvârșite, cele ale lui Dumnezeu sau cele ale omului?” Rabbi Akiva i-a răspuns, „Cele ale omului”...Turnus Rufus l-a întrebat apoi, „De ce voi evreii practicați circumcizia?” Iar rabbi Akiva i-a răspuns, „Vezi, știam ce ai să mă întrebi și de aceea am spus că acțiunile omului sunt mai desăvârșite decât cele ale lui Dumnezeu. Adu-mi niște mănunchiuri de grâu și niște prăjituri coapte.” Atunci când produsele i-au fost aduse, rabbi Akiva i-a spus guvernatorului, „Aceste mănunchiuri de grâu sunt munca Domnului, iar aceste prăjituri sunt munca omului. Care sunt mai desăvârșite? Adu-mi niște tulpini de in și niște haine de la Beit Shean.” Când produsele i-au fost aduse, rabbi Akiva i-a spus, „Aceste tulpini sunt opera lui Dumnezeu, iar aceste veșminte sunt opera omului. Care sunt mai desăvârșite?”

Turnus Rufus l-a întrebat, „Dacă Dumnezeu prefera circumcizia, de ce bebelușii nu se nasc gata circumciși?” Rabbi Akiva i-a răspuns, „Cel de Sus, binecuvântat fie Numele Său, a dat poruncile poporului evreu pentru ca evreii să fie purificați și perfecționați prin ele.

Textele evreiești discută această dispută dintre Turnus Rufus și rabinul Akiva, dispută ce a avut loc în contextul interzicerii circumciziei impuse de împăratul Hadrian. Midrașul sugerează că guvernatorul roman considera natura, creată de „zei”, conform viziunii sale, ca fiind realitatea cea mai bună cu putință, cea mai aproape de perfecțiune și deci considera prepuțul ca o dovadă a faptului că trupul uman era perfect în starea sa naturală. Rabinul Akiva însă, i-a dovedit prin metafora cu grâul și prăjiturile sau inul și hainele, că ceea ce este produs de natură nu este neapărat perfect și complet, iar omul are rolul de a îmbunătăți și a perfecționa ceea ce există în natură. Lumea și în special omul nu e creat perfect. Omul are defecte, acest lucru este înscris în însăși natura sa, iar prepuțul este o dovadă a acestui lucru. Dumnezeu a creat omul imperfect și incomplet. O perfecțiune impusă omului din exterior este o perfecțiune defectuoasă, deoarece ceea ce este perfect și complet vine din interior, nu din afară. Dumnezeu a creat omul imperfect iar omul trebuie să depună efort și să-și exercite liberul arbitru pentru a atinge desăvârșirea. Omul trebuie să se perfecționeze ca urmare a alegerii sale, perfecțiunea nu trebuie să fie un dat de la Dumnezeu.

Evreul cel gras

Într-o zi, marelui înțelept Baal Shem Tov i s-a revelat că un mare suflet va fi partenerul și „colegul său de cameră” pe lumea de apoi. I s-a revelat și cine ar fi fost acel suflet ce ar fi urmat să-i fie tovarăș după moarte: un fermier dintr-un sat izolat, departe de casa sa.

Dorind să afle mai multe despre partenerul ce-i era destinat, rabbi Israel a călătorit până în satul cu pricina și a întrebat de numele respectivului țăran. Omul s-a dovedit a fi un evreu simplu și neștiutor -- probabil că nici nu știa să citească rugăciunile cum se cuvine. Oamenii îl descriau ca fiind un „țărănoi” și-un „mâncău.” Rabbi Israel Baal Shem Tov a închiriat o cameră în casa fermierului și i-a observat comportamentul timp de câteva zile. Într-adevăr, „colegul de cameră” părea un om cât se poate de obișnuit, cu manierismele unui simplu țăran. Nicio clipă nu l-a văzut rabbi Israel deschizând o carte în afara celei de rugăciuni pentru a spune câteva rugăciuni elementare și nici nu a observat vreun comportament deosebit în vreun domeniu. Singurul lucru remarcabil era dieta sa: omul consuma o cantitate uriașă de mâncare. La o singură masă da gata cât mâncau oamenii obișnuiți într-o săptămână. Circumferința sa era după cum îi era și apetitul, impresionantă.

Într-un final, rabbi Israel l-a întrebat direct: „Știu dintr-o sursă de încredere că ești foarte bine văzut în ceruri. Poate poți să-mi spui de ce?”

„Sunt un evreu simplu, needucat, trăiesc din roadele pământului pe care îl cultiv”, a spus omul. „Nu am nimic special. Poate ar trebui să verifici din nou cu sursele tale.”

„Ai făcut vreodată în viața ta vreo faptă extraordinară?” a insistat rabbi Israel. „Poate ai salvat vreo viață, ai donat o sumă mare de bani sau poate ai făcut vreun sacrificiu de dragul celui Atotputernic?”

„Îmi pare rău că te dezamăgesc”, a spus țăranul, „dar nu ți-ai găsit omul potrivit. N-am făcut niciodată ceva asemănător. Sunt doar un fermier neșcolit. Singurul lucru extraordinar în legătură cu mine e cantitatea de mâncare pe care o mănânc. Nimeni nu mănâncă atât.”

„De ce mănânci atât de mult?” l-a întrebat Baal Shem Tov.

„Din cauza tatălui meu”, a răspuns omul.

„A tatălui tău?”

„Tatăl meu a murit al kiddush Hashem.” (pentru sanctificarea numelui lui Dumnezeu) În timpul unui pogrom, cu mulți ani în urmă, a fost târât din patul său și i s-a dat să aleagă: botezul sau moartea. Când a refuzat să sărute crucea, au dat foc la hambar și l-au aruncat în flăcări. Dar tatăl meu era numai o mână de om, numai piele și os. În câteva minute, a fost ars cu totul, n-a fost mare lucru de ars. Așa că am hotărât că în cazul meu nu va fi așa. Dacă mi s-ar întâmpla mie să trebuiască să ard pentru numele sfânt al lui Dumnezeu, păi o să aibă ce arde! Și o să ard, și-o să ard băiete, până m-or pomeni!”

Adam și Eva - o perspectivă cabalistică

după rabinul David Cooper


Kabbalah susține că absolut totul conține secrete ascunse. Trebuie să vedem fără ochi, să auzim fără urechi, să cunoaștem fără intelect. Dacă suntem capabili să penetrăm suprafața aparențelor, vom descoperi misterele creației. Acest lucru este în special adevărat atunci când vine vorba de Tora. Tora este adesea privită de cabaliști ca „mintea lui Dumnezeu.” Tora conține întreaga înțelepciune a creației. Fiecare cuvânt este un cod pentru altceva. Cabaliștii sunt extrem de creativi în încercările lor de a „sparge” codurile mistice. De fiecare dată când un nou cod este descifrat, descoperim ceva ce nu știam până în momentul acela. Astfel că au fost dezvoltate metode complexe în acest proces pentru a ne furniza o lupă prin lentila căreia să putem explora tapițeria cosmică fibră cu fibră.

Grădina Edenului este una dintre cele mai cunoscute și mai puțin înțelese povești din literatura biblică. Povestea a fost interpretată în zeci de feluri, multe dintre ele sugerând că este prototipul pentru înțelegerea naturii binelui și-a răului, a relației dintre bărbat și femeie sau a scopului omenirii. Învățăturile mistice cu privire la acest subiect sunt însă mai puțin cunoscute.

Rabinul David Cooper vorbește despre o învățătură pe care a primit-o și care spune că povestea lui Adam și a Evei este poate cel mai grăitor exemplu din întreaga Tora în care relația dintre masculin și feminin a fost contaminată de implicații absurde. Orice presupunere că Adam și Eva reprezintă o relație dintre sexe ca prim bărbat și primă femeie este ridicolă. Misticii tratează aceste personaje, dimpreună cu restul personajelor biblice majore, ca pe principii divine. Adam și Eva reprezintă principiul dualității, fiecare reprezentând un pol opus celuilalt.

Unul dintre modurile prin care tradiția orientală discută polaritatea de acest tip este prin imaginea lui yin și yang. În exact același mod, limbajul lui Adam și-al Evei este cel al expansiunii și al contracției, al exteriorului și interiorului, al luminii și-al întunericului, al durității și moliciunii. Niciunul nu este mai bun decât celălalt, de ambii este nevoie pentru echilibru și armonie.

Pe lângă dualitatea lui Adam și a Evei, un al treilea element este necesar pentru creație. Acesta este șarpele, care reprezintă forța fragmentării. Unul dintre cele mai vechi texte midrașice, scris de rabinul Eliezer, sugerează că șarpele care a sedus-o pe Eva avea înfățișarea unei cămile. Tradiția orală evreiască merge mai departe și spune că îngerul Samael, cunoscut ca Satan, călărea această cămilă. Mulți spun că șarpele însuși era Satan. Când rabinul Eliezer spune că șarpele reprezenta o cămilă, el face referire la numărul trei. În ebraică, la cămilă se spune „gamal”, care este scris la fel ca litera gimel. În alfabetul ebraic, gimel reprezintă numărul trei. Din punct de vedere matematic, numărul 3 este necesar pentru lumea fizică, tridimensională, compusă din trei linii ale direcției: nord-sud, est-vest, sus-jos. În kabbalah, se spune că Satan reprezintă universul fizic. Într-adevăr, în scrierile mistice, se vorbește de univers ca despre „pielea șarpelui.” În cosmologia mistică a Grădinii Edenului, arhetipul șarpelui fuzionează cu forța creatoare de viață, a cărei formă și substanță este reprezentată de Adam și Eva. Odată ce șarpele poate fuziona cu această forță a vieții, formula mistică pentru metafizica creației este completă.

Într-adevăr, învățăturile cabalistice spun că Satan, forța de fragmentație, este elementul crucial necesar creației, deoarece fără el totul s-ar uni cu Dumnezeu, totul ar deveni Unul. Asta nu înseamnă că forța de fragmentație a lui Satan este separată de unitatea lui Dumnezeu, ci că, în mod paradoxal, este conținută de unitatea divină.

Adam și Eva s-au născut simultan, latură în latură sau spate în spate, uniți ca doi gemeni siamezi. Pentru a-i separa, în limbaj biblic se spune că Dumnezeu a luat una din coastele lui Adam; în limbaj zoharic se spune că Dumnezeu a descusut-o pe Eva de Adam. Acesta nu este un secret cabalistic, ci este un  lucru discutat deschis în literatura midrașică străveche.

Primul Adam/Eva este numit de cabaliști Adam Ha-Rishon (conștiința umană primordială). Adam Ha-Rishon nu avea forma cu care suntem noi obișnuiți. Înțelepții evrei vorbesc de forma aceasta în termeni hiperbolici. Avea proporții uluitoare, se întindea de la cer la pământ și era rășchirată de la un capăt al pământului la celălalt. Numai după păcat, dimensiunea lui Adam Ha-Rishon s-a micșorat. Asta înseamnă că Adam și Eva au devenit două entități separate, de dimensiuni uriașe totuși. Rabbi David Cooper explică felul în care exagerarea mărimii este folosită în acest tip de învățături pentru a spulbera limitele minții. Tradițiile mistice precum budismul și hinduismul adesea folosesc metoda exagerării în textele lor. Magnitudinea unor astfel de idei aruncă în aer limitele realității noastre. Imediat înțelegem că învățăturile mistice transcend procesele normale ale gândirii. Din mai multe puncte de vedere, traducerea poveștilor biblice ale lui Adam și Evei și ale Grădinii Edenului în proporții umane, reprezintă un dezavantaj, deoarece asta invită la comparații, proiecții și interpretări simpliste care duc la imagini distorsionate și deducții eronate. Perspectiva mistică însă, impune din start un cadru de referință alterat.

Există două povești ale creației în Tora. În prima, bărbatul și femeia sunt creați și li se spune „creșteți și vă înmulțiți.” În acest capitol ce deschide Facerea și merge până la ziua a șaptea, totul este bine și frumos. Creația e perfectă, nu apar probleme la orizont și întreaga poveste s-ar putea încheia după o pagină. Acesta este deci un mod în care creația se poate desfășura. Însă acest nivel al perfecțiunii este plat, nu are adâncime, în sensul că nu există liber arbitru. Dacă universul ar fi complet prestabilit, nu ar mai exista potențial pentru creativitate. Conștiința umană a fost creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu capacitatea de a crea. Dovada acestei creativități este confruntarea lui Dumnezeu prin mâncarea fructului interzis. Aceasta este expresia liberului arbitru și sursa creației imperfecte, dar mai vitale.

Apoi Tora spune din nou povestea. Se întoarce la ziua a șasea și oferă o reprezentare nouă. În această repovestire este introdusă Grădina Edenului și Dumnezeu îl instruiește pe Adam Ha-Rishon să nu mănânce din Pomul Cunoașterii deoarece asta va aduce moartea. Până în acest moment nu există moarte în Grădina Edenului. Moartea nu există. De fapt, universul fizic nu există. Toate creațiile minunate din grădină sunt non-fizice. Asta poate naște confuzie deoarece ni se spune despre pământ, plante, mări, păsări și așa mai departe. Dar din perspectivă mistică, Grădina Edenului este dincolo de orice realitate la care putem noi să ne raportăm cu actualul nostru nivel al conștiinței.

Povestea Grădinii Edenului descrie o situație în care nu există separare, nu există simț al identității. Trupul lui Adam și al Evei unit inițial nu seamănă cu nimic din ceea ce cunoaștem noi. Până și conceptul de gemeni siamezi este înșelător deoarece Adam/Eva nu avea formă umană atunci când a fost divizat în două entități. Dar odată ce s-a format un univers fizic, citim o metaforă a vocii lui Dumnezeu care se „plimbă” prin grădină. Este o imagine poetică mistică ce indică o nouă materialitate ce a luat ființă. Când Dumnezeu strigă „Adame, unde ești”, nu este o întrebare, ci este retoric, e ca și când ar spune „Ia uite la tine unde ești! Ești în trup, ești ființă fizică! Ți-am spus că asta se va întâmpla. Acum vei muri.” Apoi ce s-a întâmplat? Dumnezeu le-a dat haine din „piele”, adică acum au conștiința separării. Înainte de episodul cu șarpele, sentimentul goliciunii nu exista, acesta se conturează numai odată cu căpătarea identității, cu simțul individualității.

Zoharul spune clar că fructul interzis era sexualitatea. Eva și șarpele au făcut sex. Cu alte cuvinte, s-au unit. Materia a fost vitalizată. Adam a fuzionat și el și a adăugat formă. Și aceasta este povestea creației fizice așa cum o știm. Ca metaforă sexuală, mâncatul din Pomul Interzis nu este un act singular, ca mâncatul unui fruct. Este relațional, e nevoie de doi pentru a mânca din acest pom. Există o altă modalitate de a citi textul, diferită de traducerea tradițională în care Eva spune „Șarpele m-a amăgit (sedus) și eu am mâncat.” Cuvântul ebraic folosit pentru seducere este aici „hishiani”, care poate fi înțeles „a ridica”, „a eleva.” Astfel, putem traduce pasajul în felul următor: „Șarpele m-a ridicat la un alt nivel și am mâncat (am avut relații sexuale).” Acest lucru adaugă o dimensiune nouă poveștii. O stare mai înaltă a conștiinței a fost născută. Creația a făcut posibil un nou potențial al conștiinței.

În acest punct al poveștii, Dumnezeu blestemă șarpele. Tora spune că va fi dușmănie între om și șarpe; oamenii vor strivi capul șarpelui, iar șerpii vor mușca oamenii de călcâie. În kabbalah, capul și călcâiul sunt cuvinte-coduri pentru epoci ale creației. Capul reprezintă partea inițială a unei ere, iar călcâiul reprezintă sfârșitul unei ere. Potrivit acestui mod de a privi lucrurile, suntem în faza călcâiului a unui ciclu de șase mii de ani. Când acesta se încheie, începe era mesianică. Strivirea și mușcarea reprezintă puncte de tranziție. Când șarpele ne mușcă de călcâie, ne apropiem de materializarea conștiinței mesianice. Când călcăm pe capul său, intrăm în sfârșit în era nouă. Cuvântul ebraic pentru șarpe, „nahash” are aceeași valoare numerică precum cuvântul „meshiach” (mesia). Din această perspectivă cabalistică, șarpele este vehiculul conștiinței mesianice. Astfel că șarpele reprezintă în iudaismul mistic mult mai mult decât se cunoaște în mod obișnuit, iar o înțelegere profundă a acestor învățături schimbă întru totul felul în care privim povestea creației.

Din dragoste pentru Torah

Tora este calea evreului spre Dumnezeu și modalitatea prin care Dumnezeu comunică cu evreul, deci este cel mai prețios dar făcut de Creator poporului lui Israel. Tradiția rabinică spune că înainte de a crea lumea, Dumnezeu s-a uitat în Tora, care exista chiar mai înainte ca lumea să fie creată, la fel ca un arhitect care își consultă schițele, planurile. Acesta este un mod poetic de a spune că lumea este astfel construită încât să se potrivească întru totul cu învățăturile Torei. Când respectăm legile Torei suntem conectați și în perfectă armonie cu infinitul, cu planul Domnului.

Talmudul (în tractatul Kiddushin 40b) vorbește despre o dispută din urmă cu peste 1500 de ani având ca temă ce are mai mare importanță, practica sau studiul Torei. Dezbaterea a ajuns la concluzia că studiul Torei este mai important chiar decât practica, deoarece studiul duce la practică. Sensul acestei concluzii ciudate (dacă studiul este mai important deoarece duce la practică rezultă că practica este mai importantă) este că studiul Torei conține atât studiul cât și practica. Cu alte cuvinte, studiul duce la practică și studiul în sine este practica iudaismului. Sigur că studiul fără practicarea ritualului evreiesc nu prea are noimă. Despre cel ce studiază Tora dar se comportă contrar învățăturilor Torei nu se prea poate spune că și-a făcut din Tora un ghid al vieții. Tot Talmudul (tractatul Shabbat 10a) vorbește despre un rabin care și-a criticat colegii pentru că își petreceau prea mult timp asupra rugăciunilor când timpul acela putea fi folosit pentru studiul Torei. Oricât de importante ar fi rugăciunile, ele se axează asupra vieții pământești, nu asupra vieții veșnice, pe când studiul Torei aparține sferei veșniciei, a ceea ce este dincolo de spațiu și timp.

Comportamentul evreului este guvernat de poruncile divine, astfel că în fiecare etapă a vieții sale, cu fiecare pas pe care îl face, evreul este în contact cu Dumnezeu. Unii oameni resping ideea unei vieți dictate de porunci, fie ele și divine. Însă adevărul este că poruncile nu se amestecă în răspunsul uman liber -- evreii nu sunt obligați să respecte poruncile, ei aleg să o facă. Cuvântul „harut”, „inscripționat”, cel care descrie tablele de piatră în care au fost gravate cele zece porunci, poate fi citit ca „herut”, „libertate”. Poruncile sunt, într-adevăr, gravate în piatră; ele trebuie respectate orice-ar fi. Însă, în același timp, ele ne oferă libertate. La o privire superficială, aceasta poate părea o afirmație contradictorie. Cum poate avea libertate evreul religios cu atâtea obligații și constrângeri impuse de cele 613 mitzvot? Rabindranath Tagore vorbea, într-un context ne-evreiesc desigur, despre libertate și auto-disciplină. Nu poate exista libertatea de a face ce îți dorești fără sacrificarea altor libertăți, un sacrificiu pe care alegi să îl faci. Dacă îți dorești să devii doctor, va trebui să îți sacrifici timpul, să depui efort, să renunți la orice poate să te împiedice din atingerea scopului. Tagore vorbește despre coarda unei viori. Înainte ca aceasta să fie fixată în vioară, are libertatea de a se mișca în orice parte dorește. Dar nu are libertatea de a cânta. După ce este fixată în vioară, coarda nu se mai poate mișca în orice direcție. Dar, pentru prima oară, este liberă să cânte.

Poruncile nu sunt privire ca o grea povară, ca o serie de îndatoriri neplăcute pe care trebuie să le îndeplinim fie că ne place sau nu, ci ca extraordinare oportunități de a ne hrăni sufletul ocupându-ne de nevoia acestuia de a-L sluji pe Dumnezeu. Poruncile, spune tradiția, nu trebuie executate mecanic, ci cu energie și entuziasm. O poruncă nu trebuie amânată, ci trebuie îndeplinită cât mai grabnic cu putință. Dacă timpul poruncii nu a sosit încă (în cazul poruncilor sărbătorilor, de exemplu), trebuie să așteptăm cu emoție și veselă nerăbdare, așa cum așteaptă cineva un oaspete de onoare.

Se spune despre rabinul Gaon din Vilna că plângea pe patul de moarte. Discipolii săi l-au întrebat de ce plânge, din moment ce un om atât de virtuos ca el sigur merge la ceruri. Iar el a răspuns că da, tot ce se poate, însă de un lucru e sigur, că numai în viața aceasta poate trăi bucuria de a îndeplini poruncile. În ceruri există răsplata pentru îndeplinirea poruncilor, însă cum se poate compara asta cu bucuria de a executa poruncile?

„Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt...”

„Vorbește întregii adunări a copiilor lui Israel și spune-le: «Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeul vostru»” spune Leviticul (19:2).

Cuvântul ebraic „kedosh”, „sfânt”, implică separarea, punerea deoparte, faptul că există o distincție între abordarea evreiască a oricărui aspect al vieții și abordarea seculară. A fi sfânt înseamnă a fi separat și a atinge sfințenia înseamnă a îmbrățișa separarea. Dumnezeu este expresia supremă a kedushah, a sfințeniei, deoarece El este transcendent, existența Sa este complet separată de limitările lumii materiale.

Iudaismul nu concepe sfințenia ca fiind sinonimă cu abstinența ascetică. Iudaismul cere persoanei să interacționeze cu mediul său, să îl imprime cu sfințenie. Fiecare activitate în care este implicat omul, fiecare lucru trebuie făcut având în permanență conștiința faptului că facem acel lucru (că deschidem ochii, că ne spălăm, că ne îmbrăcăm, că stăm pe două picioare sau umblăm, că mâncăm și așa mai departe) pentru că avem un Creator și pentru că acel Creator îngăduie să facem aceste lucruri și că tot ceea ce facem este pentru Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu. Sfințenia este o stare care definește nu numai ce avem sau nu avem voie să facem, ci și cine suntem și spre ce trebuie să tindem. A fi sfânt nu înseamnă doar a lua în serios legile Torei, ci și a căuta o relație definitorie cu Dumnezeu.

Gândirea hasidică ne învață că orice ființă umană poate atinge un nivel al sfințeniei echivalent cu cel al lui Dumnezeu însuși. Din moment ce fiecare din noi posedăm un suflet care este parte din însuși Dumnezeu, putem atinge cele mai înalte vârfuri ale sfințeniei. Omul a fost creat așa încât să posede capacitatea de a imita trăsăturile lui Dumnezeu. Scopul său este acela de a-și împlini potențialul. Înțelepții hasidici spun că omenirea poate chiar să sporească sfințenia lui Dumnezeu. Nu doar imităm trăsăturile lui Dumnezeu; dacă noi suntem sfinți, dacă ne facem să devenim sfinți, este ca și când sanctificăm numele lui Dumnezeu. Sfințenia pe care Tora o cere nu este sfințenia mistică, ci sfințenia umană.

Cum facem asta? Trăind o viață conectată la Dumnezeu în mijlocul realităților celei mai banale existențe. Pentru a face acest lucru, omul trebuie să se concentreze asupra forței vitale dumnezeiești care susține existența și care este manifestă în elementele fizice.

Adăugăm putere și glorie prezenței lui Dumnezeu descoperindu-L și recunoscându-L în lume. Actul rugăciunii, în care ne întoarcem către Dumnezeu pentru a primi totul de la El, cel care nu are nevoie de nimic de la noi, devine un act de a da Domnului, de a-I amplifica prezența și gloria, adăugând un  plus numelui Său sfânt. Asta înseamnă kedushah, sfințenia. Prezența lui Dumnezeu. Un loc, un timp, un om este sfânt deoarece poartă numele Domnului, sau, mai degrabă, pentru că prin el numele Domnului este revelat și prezența lui Dumnezeu este întărită. A-L binecuvânta pe Dumnezeu sau numele lui Dumnezeu, oricât de îndrăzneț ar suna, înseamnă a aduce un plus sfințeniei Sale revelate, a impregna lumea cu sfințenia Sa, a spori prezența revelată a lui Dumnezeu.

Asta ne duce către un alt aspect al cuvântului kedosh, transparența. Lumea are un Creator. Creatorul are un scop. Dar creația nu permite întotdeauna ca Creatorul și scopul Său să fie vizibile. Există o lipsă a transparenței. Ce este sfânt permite vizibilitatea creatorului și a scopului Său. O pildă hasidică spune că un înțelept mergea pe un drum la un moment dat. Și pe marginea drumului stătea un om. Înțeleptul îi spune omului „dar ce urât ești”. Iar omul îi răspunde „De ce mi te plângi mie? Plânge-te celui care m-a creat.” Și în acel moment nu a mai fost urât. Urâțenia e lipsa transparenței, nerecunoașterea, nerevelarea faptului că ai un Creator, că nu ești propriul tău creator și că viața nu îți aparține și că nu este despre tine. Transparența este cea care creează sfințenie și este cea care creează frumusețe.

Dumnezeu este transparent. HaKadosh Barukh Hu spun vorbele ritualice evreiești. Cel sfânt, fie El binecuvântat. Dumnezeu are o parte care se înlătură singură din creație, kadosh, și o parte care rămâne în creație, barukh. Este o poveste care spune că la muntele Sinai, de fiecare dată când Dumnezeu vorbea, oamenii leșinau. Leșinul e un soi de moarte. Oamenii trebuiau readuși la viață, căci erau copleșiți de sfințenia lui Dumnezeu. Este înfricoșător când cineva poate fi atât de transparent. Dacă Dumnezeu e transparent, la fel trebuie să fie și omul, nu e o relație într-un singur sens. Iar pentru om, a deveni transparent e un soi de moarte. Nu fizică neapărat, ci în sensul că omul nu mai este el. Când intri în contact cu transparentul devii transparent. Când oamenii veneau la Alter Rebbe (fondatorul Chabad, o ramură a iudaismului hasidic) pentru a-i cere un sfat, plecau de-acolo spunându-și „poate ar trebui să țin kosher”, „poate ar trebui să studiez Tora mai mult”, deși în discuție nu s-a adus vorba absolut deloc despre kosher sau despre studiul Torei. Dar prezența rabinului era impregnată cu Dumnezeu, cu sfințenie, cu dumnezeire. Iar când oamenii intrau in contact cu sfințenia sa, deveneau atinși, pătrunși de o părticică din acea sfințenie, din prezența lui Dumnezeu revelată. Este un drum cu două sensuri.

Când spunem „Pământul Sfânt” asta înseamnă, că e un loc în care Dumnezeu e mai puțin invizibil, că e un loc în care nu poți să-L ignori pe Dumnezeu. Aerul este mai transparent, mai clar și îi poți vedea, simți Creatorul. E un pământ care își revelează Creatorul. Iar ideal ar fi să facem ca întreg pământul să devină sfânt.

Iertare omenească și iertare divină

Teshuvah, căința, reîntoarcerea la calea Domnului este parte din structura creației lui Dumnezeu; astfel că cel ce a greșit este obligat să facă teshuvah, să se căiască, iar cel căruia i s-a greșit este obligat să ofere celui ce a greșit posibilitatea de a se căi și a-și cere iertare.

Cea mai elementară formă de iertare este „ștergerea datoriei” (mechilah). Dacă cel care a greșit a făcut teshuvah și este sincer în căința sa, cel căruia i s-a greșit ar trebui să ofere mechilah; adică ar trebui să șteargă datoria celui care a greșit. Aceasta nu este o împăcare a inimii cu actul greșit sau o acceptare a celui ce a greșit; pur și simplu este ajungerea la concluzia că cel care mi-a greșit nu îmi mai datorează nimic pentru lucrul cu care mi-a greșit. Mechilah este iertarea oferită unui criminal de către statul modern. Crima rămâne, doar datoria este iertată.

Însă tradiția este cât se poate de clară: cel căruia i s-a greșit nu este obligat să ofere mechilah dacă cel ce a greșit nu își cere iertare în mod sincer sau dacă nu a făcut pași concreți pentru a repara răul făcut. Maimonide este decisiv asupra subiectului: „Persoanei lezate i se interzice să fie crudă și să nu ofere mechilah, deoarece nu acesta este felul de a fi al seminției lui Israel. Mai degrabă, dacă ofensatorul [s-a ocupat de toate cererile materiale și și-a] a cerut și a implorat să aibă iertare o dată, chiar de două ori, și dacă cel lezat știe că celălalt s-a căit pentru greșeala sa și simte remușcare pentru ceea ce a făcut, cel lezat ar trebui să ofere mechilah.”  (Maimonides, Mishne Torah, “Hilchot Chovel u-Mazzik,” 5:10).

Al doilea tip de iertare este selichah. Este un gest al inimii. Este o înțelegere mai profundă a celui care a greșit. Este dobândirea empatiei față de chinul celuilalt. Nici selichah nu este o împăcare sau o îmbrățișare a ofensatorului; este pur și simplu ajungerea la concluzia că și ofensatorul este om, fragil și că merită simpatie. Este mai degrabă un act al milei decât unul al clemenței. O femeie abuzată de un bărbat se prea poate ca niciodată să nu atingă nivelul acesta de iertare și nici nu este obligată să o facă, nu are nicio datorie morală de a o face.

Al treilea tip de iertare este „ispășirea” (kapparah) sau „purificarea” (tahorah). Este o ștergere completă a oricărei urme de păcat. Este o purificare existențială. Kapparah este forma supremă de iertare, dar este acordată numai de către Dumnezeu. Nicio ființă umană nu poate ispăși păcatul altei ființe umane; nicio ființă umană nu poate purifica mizeria spirituală a alteia.

Teshuvah nu este un drept, ci un privilegiu, un act al milei ce sfidează legea naturală. În Mesillat Yesharim citim: „Potrivit dreptății stricte nu ar trebui să existe nicio corecție pentru păcat, deoarece într-adevăr, cum ar putea un om îndrepta un act necinstit, când păcatul e deja comis? Dacă un om și-a ucis vecinul...cum poate fi corectat acest lucru? Se poate șterge din existență actul crimei? Mai degrabă, iertarea este acordată păcătoșilor ca un act de pură bunătate și iubire, așa încât anularea voinței de a face rău poate fi considerată anularea actului.” Cu alte cuvinte, trecutul rămâne trecut. Chiar dacă regretul merită a fi apreciat și recompensat, nu ar trebui să aibă puterea de a șterge greșeala. De fapt, justiția umană întruchipează acest principiu. Odată ce o fărădelege a fost comisă, simpla exprimare a regretului și căinței nu este suficientă pentru a proteja făptașul de a fi condamnat (deși poate cântări atunci când i se hotărăște pedeapsa). Căința și abilitatea ei de a șterge totul cu buretele și a reda omului starea de nevinovăție nu aparține sferei justiției sau legii, ci sferei milei. Dumnezeu, în infinita Sa milă, izbăvește netrebnicul om de acțiunile sale, bazându-se pe schimbarea sa sufletească (anularea voinței de a face rău) pentru a opera o schimbare în trecut (anularea actului).

Toate poruncile și toate încălcările au două aspecte. Primul este că ele reprezintă obediența sau răzvrătirea față de cuvântul lui Dumnezeu. Al doilea este influența pozitivă sau negativă pe care acțiunea o are asupra sufletului. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu are o valoare și un efect asupra celui care o împlinește. Rav Elchanan Wasserman sugerează că regretul corectează aspectul păcatului prin care omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Căindu-se, relația păcătosului cu Dumnezeu poate reveni la starea anterioară rebeliunii. Totuși, consecințele concrete ale actului sunt neafectate de regretul psihologic al omului. Aici strălucește miraculoasa milă divină în toată splendoarea sa: Dumnezeu repară dauna adusă sufletului păcătosului și lumii, oferindu-i izbăvirea de păcat și purificarea ca răspuns la căința sa.

Tora ne învață că dihotomia binelui și răului este echivalentă cu cea a vieții și morții. Evoluția vieții către moarte este un fenomen natural, universal. Opusul însă este necunoscut, atât de necunoscut încât învierea, techiyat hameitim în ebraică, este cel mai mare dintre toate miracolele. Viața trebuie susținută în permanență cu apă, aer, hrană; moartea în schimb, este o stare auto-suficientă ce nu necesită niciun efort pentru menținere. Același lucru este valabil în cazul binelui și al răului. Binele, chiar după ce a fost făcut, trebuie susținut, altfel își pierde din vitalitate și treptat moare, se descompune. Hrana binelui, ceea ce îl susține, spune rabinul Yitzchok Hutner, este credința omului în valoarea binelui. Un om care regretă binele pe care l-a făcut, care nu mai crede în el, îi distruge fundamentul existenței. Opusul nu este valabil, însă. Ca moartea, odată apărut, răul va continua să existe în virtutea inerției și nu există nicio cale naturală de a-l transforma. Numai Dumnezeu, prin infinita-i putere și milă poate restaura viața acolo de unde a fost înlăturată și poate înlocui răul cu bine. Astfel că, teshuvah depinde în totalitate de mila lui Dumnezeu.

Explicația rabinului Hutner subliniază natura extraordinar de precară a binelui. Adevărat, credem că binele vine de la Dumnezeu și că, esențialmente, răul nu are bază în realitate. În lumea aceasta totuși, o lume a legii naturale separate de Dumnezeu, binele poate exista numai acolo unde omul, imaginea lui Dumnezeu, se străduiește să îi dea viață investind realitatea cu credința sa, cu efortul său și cu devotamentul său. Unul dintre atributele divine este „chai” -- viața, însemnând că Dumnezeu este viața însăși și orice viață are nevoie de prezența lui Dumnezeu pentru a fi susținută. Păcatul este moarte deoarece bagă un fitil între Dumnezeu și păcătos. Nu e greu să rupi ceva de viață, de aceea și un om care și-a petrecut o viață în virtute poate nega această viață într-o secundă. Pentru a recrea o legătură cu viața, este nevoie de transcendență. „Minunată e teshuvah”, afirmă Chazal, „căci se întinde până la tronul gloriei.” Trebuie să se întindă până la tronul lui Dumnezeu, altfel va fi ineficientă în a reînvia sufletele obosite, muribundul și mortul.

Pe de altă parte, chiar și lipsa atenției, apatia sau lipsa credinței sunt suficiente pentru a anula binele care există deja. Orice sistem neîngrijit va deveni haotic și orice organism nehrănit va muri, este o lege naturală. Chiar și marile realizări ale trecutului vor stagna și se vor degrada dacă nu sunt în permanență susținute de credința și eforturile omului. În lumea lui Dumnezeu, totul este viață; în această lume, viața poate exista numai acolo unde omul aduce numele lui Dumnezeu.

Referințe: Rav Ezra Bick

Cele zece sefirot și infrastructura sufletului uman

După cum am discutat în altă parte, Tzimtzum este retragerea și ascunderea parțială a Luminii Infinite (Or Ein Sof) pentru a putea permite nașterea unor lumi sau stadii intermediare ce fac posibilă crearea lumii finite. Fiecare dintre aceste lumi intermediare are o infrastructură spirituală a cărei componentă primară fiind cele zece sefirot. Tot ceea ce se întâmplă în sfera spirituală are loc prin intermediul acestor sefirot. Sefirot sunt zece moduri sau atribute prin care se manifestă Dumnezeu. Aceste sefirot nu sunt Dumnezeu, dar sunt mediul prin care anumite calități pot fi atribuite lui Dumnezeu. Sunt zece forțe creatoare care intervin între Dumnezeu cel infinit și imposibil de cunoscut și lumea creată. Cuvântul „sefirah” este legat de verbul „lesaper”, care înseamnă „a exprima” sau „a comunica.” Funcția unei sefirah este de a exprima un anumit atribut. Sefirah este legat și de cuvântul „sappir” (safir). Safirul este o piatră prețioasă ce strălucește și iluminează, dă lumină. Combinând aceste două concepte putem spune că sefirot au două funcții de bază: o funcție a luminilor ce servesc la a revela și exprima, iar o alta a vaselor care limitează și definesc Lumina așa încât anumite calități să se poată manifesta.

Când Tora ne spune că Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Sa înseamnă că omul este un microcosmos al acestor sefirot, cu întreaga infrastructură spirituală reflectată în el. Sefirot sunt cele ce fac posibil să vorbim despre imanența divină în creație -- ceea ce face El, fără să ne referim în mod direct la ceea ce este El. Aceste atribute divine sunt reflectate în om, atât în construcția sa spirituală, cât și în cea fizică.

Cele zece sefirot sunt împărțite în două categorii: intelect și emoții. Puterile intelectuale sunt denumite Chochmah, Binah și Daat. Puterile emoționale sunt reprezentate de șapte canale numite Chessed, Gevurah, Tiferet, Netzach, Hod, Yesod și Malchut. Atributele aflate pe partea dreaptă sunt asociate cu principiile unității, ale armoniei și benevolenței. Este partea masculină. Este asociată cu a face bine în lume. Partea stângă a structurii acestor sefirot este a puterii și dreptății stricte. Este partea feminină și este asociată cu smerenia în fața lui Dumnezeu.

Prima sefirah este numită Chochmah. Chochmah este facultatea sufletească ce concepe orice materie. Ea produce ideea originală și se spune că este prima străfulgerare a intelectului. Conține toate detaliile ideii, dar sunt concentrate și ascunse. Este totul în potențial. Acest potențial a fost asemănat cu un punct în care totul este concentrat, dar nimic nu este concretizat sau definit. În Tetragramă, acest punct este reprezentat de prima literă, „yod”, care seamănă cu un punct.

A doua sefirah este Binah. Binah înseamnă „a înțelege sau a deriva ceva din altceva.” Binah preia ideea inițială și o extinde și dezvoltă atât în lărgime cât și în adâncime. Cristalizează și clarifică detaliile ideii care erau ascunse în Chochmah. Ceea ce era în formă concentrată este revelat și înțeles. În numele lui Dumnezeu, Binah este litera „hey.” Forma sa, care este mai alungită și pentru a fi desenată necesită mai multe mișcări ale mâinii, implică expansiunea punctului în lățime și lungime.

Odată concepută, o idee poate rămâne abstractă. Înzestrarea lui Daat transformă conceptul abstract în materializare. O idee trebui simțită și implementată, iar Daat are puterea de a uni intelectul și emoțiile. Ideea poate fi materializată numai fiind puternic atașat de ea, numai legându-te și unindu-te cu ideea până într-acolo încât ideea nu este doar înțeleasă ci și simțită.

Chessed (bunătate) este atributul care împarte binefacere tuturor, fără limită. Creația însăși este un act de Chessed. Acest atribut mai este numit și „măreție” deoarece viața este insuflată de către Dumnezeu unui număr nelimitat de lumi și creaturi. Avraam este cel care întruchipează Chessed. Cortul lui este deschis pe toate părțile și ospitalitatea lui se adresează tuturor. În corpul uman atributul Chessed este reprezentat de brațul drept.

Dacă Chessed este fără de limite, Gevurah este atributul restricției. Are puterea și abilitatea de a limita și a comprima. În actul creației, Gevurah ascunde de ființele create forța activatoare din ele. Acest lucru le permite să existe ca entități tangibile în loc să fie complet anulate în sursa lor. Acest atribut este cel dominant în Isaac. El are capacitatea de a-și reține emoțiile într-o manieră fantastică atunci când este legat de altar. În corpul uman atributului Gevurah îi corespunde brațul stâng.

Tiferet amestecă Chessed și Gevurah rezultând ceva frumos și armonios. Poate fi comparat cu un veșmânt vopsit în multe culori întrepătrunse în așa fel încât rezultă un efect frumos. În om este echivalat cu atributul compasiunii (rachamim). Tiferet este echivalat și cu adevărul (emet), în sensul că atât Chessed cât și Gevurah cad de acord asupra sa. În corp, Tiferet este reprezentat de inimă, a cărei poziție centrală în trunchi mediază între dreapta și stânga și creează armonie. Dintre patriarhi, Tiferet îi corespunde lui Iacob, fiul lui Isaac și nepotul lui Avraam. Copiii lui Iacob, care este echilibrul perfect între Chessed și Gevurah, au fost cu toții virtuoși.

Următoarele trei sefirot sunt Netzach, Hod și Yesod. Netzach și Hod corespund coapselor și Yesod organului reproductiv, Brit Kodesh. La fel cum coapsele sprijină corpul și îl transportă la destinație, așa și Netzach și Hod canalizează atributele superioare. Cuvântul „netzach” vine de la „menatzeach”, „a cuceri” sau „a depăși.” Netzach denotă ideea dominanței. Hod este exact opusul, supunerea. O relație caracterizată de completa dominare a celuilalt este o relație de tip Netzach, în timp ce supunerea totală este guvernată de Hod. Yesod le echilibrează pe cele două, facilitează comunicarea și este astfel fundația lumii.

A zecea sefirah este Malchut. Este materializarea primei sefirah, Chochmah. Chochmah este „koach mah”— potențialul de a fi, iar Malchut este „mah”— ceea ce este. În Tetragramă, Malchut este ultimul „hey” iar în corpul uman Malchut este gura. Cabala asociază Malchut cu regele David. Esențialmente, Malchut este recipientul influenței atributelor superioare. Ca ultimă sefirah, Malchut nu exercită o influență a sa, cu excepția celei pe care celelalte sefirot i-o transmit. Este adesea comparată cu luna, care deși nu are lumină proprie, reflectă lumina soarelui ca pe o nouă entitate.

Scopul creației este a revela suveranitatea lui Dumnezeu prin crearea supușilor care sunt entități separate. Acești supuși sunt distanți și distincți de nivelul Regelui, și în consecință îi acceptă suveranitatea. Acesta a fost scopul Tzimtzum, de a ascunde forța vitală a lumii și astfel de a o face să pară o entitate independentă. Prin sefirah Malchut au apărut timpul și spațiul. În dimensiunea spațială, putem să Îl numim pe Dumnezeu un rege „deasupra a tot ce e fără de sfârșit și dedesubt de tot ceea ce nu are limită” în toate cele patru direcții. În dimensiunea temporală, Dumnezeu domnește, a domnit și va domni mereu. Deoarece Malchut este sefirah în care Or Ein Sof (lumina infinită) devine manifestă în creație, este numită Shechinah. Malchut corespunde, de asemenea, „gurii lui Dumnezeu” sau „vorbirii lui Dumnezeu”, deoarece revelează dumnezeirea lumilor.

Deasupra tuturor acestor sefirot se află Keter. Înseamnă „coroană” și stă ca o coroană deasupra capului. Coroana unui rege îl deosebește pe acesta de supușii săi, iar aceștia sunt numiți „supușii coroanei” datorită loialității față de rege și autoritatea sa. Așa este Keter, este o sefirah situată deasupra tuturor, și se traduce prin voința divină.

Referințe: Chabad.

Ierusalim - între destin și realitate

Primul rege al Ierusalimului este Malki-Tzedek (Melchisedec tradus în română), rege al Șalemului (Geneza 14:18); numele regelui Ierusalimului în timpul cuceririi de către Ioșua a pământului este Adoni-Tzedek (Ioșua 10:1). Tzedek înseamnă dreptate, corectitudine, virtute, integritate. Simplul fapt că acest cuvânt este inclus în numele ambilor regi indică o conexiune între dreptate și numele Ierusalimului. Radak, comentând asupra versetului Ioșua 10:1, spune: „Toți regii Ierusalimului erau numiți, în acele timpuri, Malki-Tzedek sau Adoni-Tzedek, așa cum este scris, 'Malki-Tzedek, regele Șalemului' – care este Ierusalim. Iar asta deoarece Ierusalimul este un loc al dreptății și al păcii, un loc ce nu poate tolera pentru prea mult timp nedreptatea, oprimarea și actele abominabile.”

Descrierea Ierusalimului este clară în Isaia 1: 26-27: „Voi întoarce judecătorii tai să judece ca la început și sfetnicii tăi ca odinioară. După aceasta te vei putea numi iarăși cetate dreaptă, oraș credincios. Sionul va fi răscumpărat prin judecată și locuitorii săi care se vor întoarce la credință, prin dreptate.”

Reiese deci, că „tzedek” în cadrul numelui regelui Ierusalimului are rol de titlu al regelui Ierusalimului, așa cum faraon este titlul regelui Egiptului și Avimelekh este titlul regelui filistin. De asemenea, este un indicator al obligației regelui de a fi corect și drept, așa cum ni se spune despre David, primul rege evreu al Ierusalimului: „ David a împărăţit peste Israel şi făcea judecată şi dreptate la tot poporul lui.” (II Samuel 8:15)

Un nume exprimă esența. Fundamentul dreptății este menit să caracterizeze atât regele Ierusalimului cât și orașul. În aceeași măsură există o identificare a orașului cu regele său -- Ierusalimul este atât scaunul regalității cât și orașul dreptății.„Malki-Tzedek” și „Adoni-Tzedek” pot fi înțelese și ca însemnând „regele Dreptății”, „stăpânul Dreptății”.

„Domnul este înălţat şi locuieşte în înălţime. El umple Sionul de nepărtinire şi dreptate.” (Ieremia 33:5)

 „Căci acolo sunt scaunele de domnie pentru judecată, scaunele de domnie ale casei lui David.” (Psalmi 122)

Existența dreptății permite existența orașului, iar absența dreptății duce la căderea și distrugerea sa.

„Cutreieraţi uliţele Ierusalimului, uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi în pieţe, dacă se găseşte un om, dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de adevăr, şi voi ierta Ierusalimul” spune Ieremia (5:1).

Prima profeție explicită despre distrugerea Ierusalimului atribuie pedeapsa faptului că principalele instituții de guvernământ -- preoții și profeții (oficiali) -- erau corupți și lipsiți de dreptate.

„Ascultaţi, dar, lucrul acesta, căpetenii ale casei lui Iacov şi mai mari ai casei lui Israel, voi, cărora vă este scârbă de dreptate şi care suciţi tot ce este drept; voi care zidiţi Sionul cu sânge, şi Ierusalimul, cu nelegiuire! Căpeteniile cetăţii judecă pentru daruri, preoţii lui învaţă pe popor pentru plată, şi prorocii lui prorocesc pe bani; şi mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul şi zic: «Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nicio nenorocire!» De aceea, din pricina voastră, Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre, şi muntele Templului, o înălţime acoperită de păduri.” (Mica 3:9-12)

Când profeții vor să descrie corupția morală a Ierusalimului, aceștia compară orașul cu Sodoma: „De nu ne-ar fi lăsat Domnul Oştirilor o mică rămăşiţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora. Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!” (Isaia 1:9-10)

O expresie interesantă a contrastului dintre Ierusalim și Sodoma se află chiar în numele regilor. Am discutat deja despre „tzedek” și semnificația sa. Prin contrast, regele Sodomei este numit Bera iar regele Gomorei este numit Birsha. Midrașul explică în felul următor: „Bera” („ra” înseamnă „rău” în ebraică) este cel rău față de Dumnezeu și oameni. Birsha este „cel ce se întrece în răutate.”

Sodoma, al cărei păcat, potrivit lui Ezechiel (16:49) era lipsa de ospitalitate și tratamentul rău aplicat străinilor, celor săraci și aflați la nevoie, reprezenta astfel opusul Ierusalimului, opusul tzedek, al dreptății și virtuții.

Definiția răutății Sodomei este subliniată în profeția lui Ezechiel, care susține, în capitolul 16, că Ierusalimul a devenit chiar mai corupt decât Sodoma:

„Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că sora ta Sodoma şi fiicele ei n-au făcut ce aţi făcut voi, tu şi fiicele tale. Iată care a fost nelegiuirea surorii tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi fiicele ei, şi nu sprijinea mâna celui nenorocit şi celui lipsit. Ele s-au semeţit şi au făcut urâciuni blestemate înaintea Mea; de aceea le-am şi nimicit, când am văzut lucrul acesta.” (Ezechiel 16:48-50)

Legătura dintre Ierusalim și Templu este clară. La fel ca Ierusalimul, Templul este legat și el integral de ideea de dreptate. Dreptatea din Templu reprezintă vârful sistemului judiciar al Ierusalimului și al țării. Legătura dintre sanhedrin (comisie ce se întrunea la Templu și avea funcție de curte supremă pentru delictele religioase și de academie teologică ce fixa doctrina, stabilea calendarul liturgic și controla viața religioasă a poporului evreu) și Templu este exprimată în mai multe locuri.

În cartea sa ”Kakh Darko Shel Talmud”, judecătorul Zilberg explică semnificația legăturii dintre sanhedrin și Templu, punând-o pe seama diferenței fundamentale dintre rolul judecătorului în legea seculară și rolul acestuia în legea evreiască. În legea seculară este destul loc pentru evaluare în funcție de înțelepciunea, de puterea de judecată a judecătorului. Acest lucru nu se întâmplă în legea evreiască. Aici, rolul judecătorului este acela de a stabili care este legea lui Dumnezeu într-un caz sau altul. Astfel că locația sanhedrinului în apropiere de locul unde sălășluiește Prezența Divină permite judecătorului să descopere cuvântul lui Dumnezeu și să emită o judecată în concordanță cu acesta. De altfel, era stipulat ca locul de judecată să fie aproape de altar.

Templul este un loc al Torei și al judecății, deci, cei ce oficiază acolo au misiunea de a transmite învățăturile Torei și de a judeca. Dat fiind că membrii tribului responsabil cu slujbele religioase, kohanim (preoții), se aflau aproape de locul unde Dumnezeu face ca Prezența Sa Divină să sălășluiască, erau cei mai aproape de locul revelației dumnezeiești. Ei sunt responsabili cu împlinirea cuvântului Domnului, atât prin predarea învățăturilor Torei cât și prin aplicarea cuvântului lui Dumnezeu în nenumăratele aspecte ale vieții de zi cu zi, cum ar fi judecata.

Proximitatea sanhedrinului față de altar nu este deci, un detaliu tehnic, ci unul ce ține de o apropiere fundamentală: kohanim, slujitorii Domnului, sunt aceiași responsabili de revelarea cuvântului Său. Inclusiv veșmintele preoțești sunt o expresie a slujirii Domnului, a slujbei religioase oficiate de kohanim, care are ca scop ispășirea păcatelor, și fiecare piesă vestimentară reprezintă ispășirea unui păcat diferit. Semnificația profundă a veșmintelor preoțești este că ele sunt o expresie externă a calităților interioare ale celor ce le poartă -- justețea și virtutea, și capacitatea lor de a absolvi de păcate.

Profeții (Isaia 2:1-4, Mica 4:1-5, Ioel 3:5, 4:21, Zaharia 9:9-10) au descris judecata ce va avea loc la sfârșitul zilelor în Ierusalim și în Templu. Așa cum Ierusalimul și Templul sunt un loc al judecății la timpul prezent, vor fi locul de judecată și în viitor.

Am subliniat câteva elemente care fac din atributul dreptății unul inerent Ierusalimului. Orașul întruchipează cele trei instituții centrale ale suveranității: Templul, sanhedrinul și regalitatea. Există o legătură fundamentală, internă între regalitate și justiție: regalitatea este recipientul prin care justiția se poate manifesta la nivel național. Asta nu înseamnă că dreptatea trebuie să fie limitată la acest spațiu. A te purta drept și corect nu este condiționat de un loc anume, omul trebuie să se comporte în acest mod peste tot, pe Pământul Sfânt și în afara sa. Totuși, Ierusalimul este un loc ce exprimă și este visceral legat de sursa și ideea dreptății, iar absența dreptății duce la distrugerea sa. Unicitatea Ierusalimului este întâlnirea dintre locul suveranității pământești și locul Suveranității Divine. Ierusalimul, orașul, marchează suveranitatea lumească, terestră, muritoare, în timp ce Templul reprezintă  locul suveranității lui Dumnezeu. Moștenirea întregului Eretz Yisrael de către poporul evreu depinde de dreptate, așa cum spune Deuteronomul (16:20):  „Să urmezi cu scumpătate dreptatea, ca să trăieşti şi să stăpâneşti ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău.”

„Că pământul este al Meu...”

Prima lume a fost Grădina Raiului. Acolo exista o legătură directă între cultivarea pământului și recunoașterea suveranității Domnului de către om și ruga omului către El. Primul păcat al lui Adam a fost să mănânce din Pomul Cunoașterii. Dumnezeu i-a permis să se bucure de toate roadele pomilor din grădină, interzicându-i să guste dintr-un singur pom. Această interdicție a exprimat dreptul de proprietate al lui Dumnezeu asupra grădinii. Mâncând din fructul interzis, Adam s-a răzvrătit față de proprietarul grădinii, ca și când ar fi spus „Totul este al meu; pot să fac ce vreau cu ce este al meu.” Ca urmare a păcatului, mai multe lucruri s-au schimbat în lume. Unul dintre ele este izgonirea omului din Grădina Raiului. Grădina Raiului este un loc ce permite o inter-relație directă între Dumnezeu, pământ și om. Omul, neînțelegând că Dumnezeu este proprietarul pământului, nu mai poate trăi în Grădina Raiului. El trebuie să se mute într-o realitate diferită, unde trebuie să muncească din greu pentru a face pământul să rodească și unde nu mai există o relație între starea sa spirituală și succesul demersurilor sale agricole. Aceasta este o altă consecință a păcatului: pământul a devenit blestemat.

„Omului i-a zis: «Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: «Să nu mănânci deloc din el», blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; pini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp; în sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.»” (Geneza 3:17-19)

Când omul refuză să înțeleagă că pământul aparține lui Dumnezeu, are loc o scindare, iar omul are probleme când vine vorba de cultivarea pământului. Pământul lui Dumnezeu nu răspunde omului atunci când omul nu recunoaște că pământul aparține Domnului. Izgonirea din Grădina Raiului separă pământul de dreptul de proprietate divin.

Totuși, există un loc în care se păstrează legătura specială dintre pământ și Dumnezeu: Eretz Yisrael, Pământul Sfânt. Acest pământ este numit pământul lui Dumnezeu. Numai aici pot fi aduse ofrande lui Dumnezeu, numai aici este mâncarea pură din punct de vedere ritualic. Aici se păstrează o conexiune între a-L sluji pe Domnul și munca pământului pentru a-l face să rodească. Eretz Yisrael este un soi de „Grădină a Raiului” a acestei lumi. Cultivarea pământului în Eretz Yisrael este diferită de cultivarea pământului în alte locuri. Oriunde altundeva, producția agricolă depinde de munca omului. În Eretz Yisrael, producția agricolă depinde de starea poporului. Fără ploaie nu există produse, iar ploaia în Eretz Yisrael depinde de obediența poporului față de Dumnezeu și poruncile Sale.

 „Căci ţara în stăpânirea căreia vei intra, nu este ca ţara Egiptului, din care aţi ieşit, unde îţi aruncai sămânţa în ogoare şi le udai cu piciorul ca pe o grădină de zarzavat. Ţara pe care o veţi stăpâni este o ţară cu munţi şi văi, care se adapă din ploaia cerului; este o ţară de care îngrijeşte Domnul Dumnezeul tău şi asupra căreia Domnul Dumnezeul tău are neîncetat ochii, de la începutul până la sfârşitul anului. Dacă veţi asculta de poruncile mele pe care vi le dau astăzi, dacă veţi iubi pe Domnul Dumnezeul vostru şi dacă-I veţi sluji din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, El va da ţării voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie şi ploaie târzie, şi-ţi vei strânge grâul, mustul şi untdelemnul; de asemenea, va da iarbă în câmpiile tale pentru vite, şi vei mânca şi te vei sătura. Vedeţi să nu vi se amăgească inima şi să vă abateţi, ca să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor. Căci atunci Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră; ar închide cerurile şi n-ar mai fi ploaie; pământul nu şi-ar mai da roadele şi aţi pieri curând din ţara aceea bună pe care v-o dă Domnul.” (Deuteronomul 11:10-17)

De multe ori procedăm ca Adam și uităm că pământul nu e al nostru, ci al lui Dumnezeu. Uităm că suntem doar în trecere pe acest pământ, că a trăi pe el nu este un drept, ci un privilegiu, avem senzația că totul ni se cuvine, că fiind al nostru pământul putem să-l tratăm oricum, să facem ce vrem din el.

Această calitate unică a Pământului Sfânt este materializată prin poporul lui Israel trăind pe pământ, dar nu oricum, numai dacă poporul lui Israel trăiește după poruncile lui Dumnezeu, demonstrând astfel că pământul aparține Domnului și că Am Yisrael este slujitorul Său.

Când Am Yisrael simte această legătură specială, când respectă cuvântul și poruncile Torei și când înțelege că nu el este proprietarul pământului, deoarece pământul aparține lui Dumnezeu, atunci pământul se va comporta ca fiind al lui Dumnezeu, va da roade și poporul lui Israel va putea trăi acolo.

„Împliniţi legile Mele, păziţi poruncile Mele şi împliniţi-le; şi veţi locui fără frică în ţară. Ţara îşi va da roadele, veţi mânca din ele şi vă veţi sătura, şi veţi locui fără frică în ea.” (Leviticul 25:18-19) „Pământul să nu-l vindeți de veci, că pământul este al Meu; iar voi sunteți străini și venetici înaintea Mea.” (Leviticul 25:23)

Deuteronomul (8:17) avertizează: „Vezi să nu zici în inima ta: «Tăria mea şi puterea mâinii mele mi-au câştigat aceste bogăţii.»” Puterea corupe. Pentru prima dată în 2000 de ani, evreii au putere politică și militară. Puterea se urcă ușor la cap. Uităm că pământul nu ne aparține nouă, ci că noi aparținem pământului, cum spunea rav Menachem Froman. Iar asta e ca vechea vorbă franțuzească: „noblesse oblige.” Obligațiile poporului evreu sunt multe, dar una este repetată în dese rânduri de Tora: aceea de a-l trata bine pe ne-evreul ce locuiește pe pământul său. Promisiunea făcută de Dumnezeu poporului Său nu echivalează cu dreptul absolut de proprietate asupra pământului.

„Dacă veţi asculta de poruncile mele pe care vi le dau astăzi, dacă veţi iubi pe Domnul Dumnezeul vostru şi dacă-I veţi sluji din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, El va da ţării voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie şi ploaie târzie, şi-ţi vei strânge grâul, mustul şi untdelemnul.”

Aspectele viații pe pământ sunt împletite între ele și interdependente. Comportamentul moral al poporului aduce ploaia fără de care nu există rod, deci nu există viață. Tora ne învață cum să ne purtăm cu copacii, cu plantele, cu animalele, cu oamenii. Și totul își are rădăcina în același loc, în dragostea față de creația lui Dumnezeu. Dacă ne respectăm rolul, acela de a fi lumină între popoare, de a trăi într-un mod exemplar, respectând legile eterne ale Torei și legile naturale de care depinde viața pe pământ, de a uni fizicul și spiritualul, trupul și sufletul, pământul și Tora, vom îndeplini partea noastră de misiune pentru ca prezența divină să sălășluiască din nou printre noi și pentru ca ruptura cauzată de păcatul lui Adam și al Evei să fie reparată.

O livră de lumânări

Povestea vorbește despre un evreu care își câștiga existența transportând cu căruța sa oameni și mărfuri. Într-o zi, evreul acesta se prezintă în fața rabinului local, vădit tulburat. „Ajută-mă, Rebbe, am comis un păcat teribil, am pângărit Șabatul. Cum pot să-mi ispășesc păcatul?” „Cum s-a întâmplat asta?”, îl întreabă rabinul. „Vinerea trecută mă întorceam de la piață cu căruța plină de mărfuri și m-am rătăcit în pădure. Până când mi-am găsit eu drumul spre marginile orașului, soarele apusese deja. Eram așa preocupat de mărfurile mele încât nu am realizat că venise Șabatul, decât prea târziu...” Văzând cât suferea bietul om, rabinul l-a liniștit spunându-i „Fiul meu, porțile căinței nu sunt niciodată închise. Donează o livră de lumânări sinagogii și păcatul îți va fi iertat.” Un rabin mai tânăr a auzit acest schimb de vorbe și a fost nemulțumit de hotărârea rabinului mai în vârstă. „O livră de lumânări pentru violarea Șabatului?” a gândit el în sinea lui, „Șabatul este una dintre cele mai importante porunci ale Torei. De ce tratează rabinul chestiunea asta cu atâta ușurință?”

În acea vineri după-amiază, evreul a adus livra de lumânări. Le-a așezat în strană cum ar veni, pentru ca paracliserul să le aprindă în cinstea Șabatului. Însă până să sosească acesta, a venit un câine vagabond și a fugit cu ele în bot. Bietul om a dat fuga la rabin, „Vai, rabbi, sărmanul de mine, ce mă fac, cerul mi-a respins pocăința!” Rabinul a încercat să îl liniștească: „Faci prea mare caz din asta, se mai întâmplă. Asta nu înseamnă că Dumnezeu ți-a respins căința. Adu o altă livră de lumânări vinerea viitoare și totul va fi bine.” Vinerea următoare, omul aduce din nou lumânări, însă când a dat paracliserul să le aprindă, toate s-au topit inexplicabil, așa că până a venit Șabatul nu a mai rămas nimic din ele. Iar dă fuga omul la rabin, disperat, rabinul îi spune din nou să aducă o livră de lumănari. A treia vineri aduce omul lumânările, paracliserul le aprinde, însă o pală puternică de vânt vine și le stinge fix când să înceapă Șabatul, așa că nu a fost chip să fie aprinse din nou. Iar vine omul plângând la rabin, iar acesta, dându-și seama că ceva nu se leagă, l-a trimis pe om la marele maestru hasidic rabbi Israel Baal Shem Tov.

„Hmm...” zice Baal Shem Tov auzind povestea. „Se pare că un tânăr rabin din orașul tău consideră că rabinul care ți-a spus să aduci lumânările pentru a ispăși încălcarea Șabatului, greșește. Nu contează. Săptămâna viitoare adu alte lumânări. De data aceasta îți promit că va fi bine. Și spune-i tânărului rabin că aș fi onorat dacă s-ar deranja să îmi facă o vizită.”

Zis și făcut. Tânărul rabin nu a pierdut vremea și a purces imediat către Baal Shem Tov. Însă s-a lovit de tot soiul de probleme în călătoria sa. Mai întâi, căruța a căzut într-un șanț. Apoi i s-a rupt osia la multe mile distanță de cel mai apropiat oraș. Apoi pur și simplu a rătăcit drumul. Când tânărul rabin în sfârșit a regăsit drumul, era deja vineri după-masa și soarele se pregătea să apună. A trebuit să lase căruța și să continue călătoria pe jos. Tânărul rabin a ajuns la Baal Shem Tov cu o oră înainte de începerea Șabatului, obosit și traumatizat de cât de aproape s-a aflat de a încălca această zi sfântă. „Șabat șalom, rabbi” l-a întâmpinat Baal Shem Tov, „hai și încălzește-te la foc. Tu, tinere rabbi, nu cunoști păcatul, așa că nu ai înțeles teribila remușcare și durere pe care o resimte un evreu când încalcă voința Părintelui său din Ceruri. Cred că acum ai înțeles ceva din agonia trăită de prietenul nostru. Crede-mă, remușcarea lui a fost mai mult decât suficientă pentru ispășirea păcatului său involuntar...”

„Am greșit, iartă-mă...”

Cuvântul ebraic pentru „păcat” este „chet”, a o apuca pe o cale greșită. A te îndepărta de calea lui Dumnezeu, derekh Hashem, a te îndepărta de sinele tău adevărat, profund, a te îndepărta de binele și frumosul din tine. A te căi (teshuvah) înseamnă, deci, a reveni pe calea cea bună. A te reapropia de Dumnezeu, a-ți regăsi conexiunea cu Cel de Sus, cu lumina infinită, a te regăsi pe tine însuți, eul tău pur, autentic, în care sălășluiește o fărâmă de dumnezeire, a-ți regăsi capacitatea de a iubi, de a te apropia, de a dărui, de a te dărui.

Am trăit și trăiesc pe pielea mea asta. Sunt om, deci sunt o ființă imperfectă. Am greșit. Am greșit față de Dumnezeu, am greșit față de oameni, am greșit față de mine. Am spus răutăți, m-am certat, am țipat, m-am mâniat. Am provocat durere. Și m-am căit. Mă căiesc. Tradiția evreiască spune că după ce omul păcătuiește, după ce calcă strâmb, după ce se abate de la calea cea dreaptă și revine, se căiește, este mai aproape de Dumnezeu de cât era înainte de a păcătui. Sunt 10 zile între Rosh Hashana (Anul Nou evreiesc) și Yom Kippur, 10 zile ale penitenței, în care Dumnezeu așteaptă ca evreii să își ceară iertare de la El și de la cei cărora le-au greșit. Sigur, nu doar atunci, iertare îți poți cere oricând, dar e foarte important să o faci în acest interval de timp. Ei, eu simt că 36 de ani am păcătuit, am greșit, am călcat pe alături. Și simt că toată viața ce mi se așterne acum în față este un proces de teshuvah, simt că trebuie să îmi petrec toată viața căindu-mă. Nu suferind, nu mă înțelegeți greșit, nu simt că trebuie să mă pedepsesc, pedeapsa constă în a fi petrecut 36 de ani în păcat, partea minunată de acum începe, sau mai bine zis a început acum un an și ceva.

Oamenii spun, de obicei, că este greu a recunoaște sincer că ai greșit și a-ți cere iertare. Cu siguranță nu este un act ce se întâmplă peste noapte. Nu te-ai trezit dintr-odată că te căiești, că îți pare rău pentru ceva ce ai făcut; căința apare în urma unui proces de introspecție, presărat cu tot feluri de trăiri, cu du-te vino-uri emoționale, cu îndoieli, cu ezitări, cu frici poate -- orice stare din întregul spectru al emoțiilor umane își poate avea locul aici. Te doare atunci când înțelegi că ai greșit. Te doare setea de a-ți mărturisi greșelile. Te doare nevoia de a fi iertat. Te doare să recunoști și să accepți că nu ești mai mult decât un biet om. Cu defecte, cu slăbiciuni, cu lipsuri, cu răutăți și meschinării. Ți se face rușine. Și rușinea doare. Simți că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu, i-ai dezamăgit pe ceilalți, te-ai dezamăgit pe tine.

Textele rugăciunilor evreiești specifice pentru cererea iertării lui Dumnezeu, Selichot, se rostesc dimineața devreme, înainte ca soarele să răsară. Întotdeauna mai întâi e întuneric, după aceea se face lumină. Întâi vine durerea, după care vine eliberarea de durere. Da, poate că a spune „Am greșit, te rog să mă ierți” nu este cel mai ușor lucru, dar fericirea care te inundă după ce ți-ai recunoscut mai întâi tu pentru tine că ai greșit iar apoi ai mărturisit în fața lui Dumnezeu ( confesiunea ritualică) și în fața oamenilor cărora le-ai greșit (confesiunea personală), este incomparabilă. E ca un soi de extaz greu de descris, dar care durează, care se amplifică în timp, crește, îți năvălește în artere, îți umple porii, îți pătrunde în oase, îți pune un surâs tâmp pe față și ți-l sădește adânc în suflet. E un fel de îndrăgosteală care cu fiecare sărut devine mai puternică, mai amețitoare, te copleșește, te ia pe sus ca un vârtej, și totul devine cumva mai clar, mai luminos; dintr-odată știi că iubești; știi că iubești pe toată lumea, omenirea, om cu om, oricum ar fi el, oricine ar fi el.

A te căi e un act de dragoste. Dragoste de Dumnezeu, dragoste de aproapele și mai departele tău. Este și cel mai mare dar pe care Dumnezeu i-l poate oferi omului, de a-l scoate din întuneric și de a-l catapulta pe culmile spiritualității; oportunitatea de a fi ridicat din noroi și adus în neprihănire, în starea originară de curățenie interioară; de a te reda pe tine ție.

Asta simt acum. Simt că în vene îmi curge lumină. Simt că dacă m-aș tăia acum la un deget, ar curge iubire. Simt că bătăile inimii mele se împletesc cu cele ale umanității, cu ale oamenilor pe care îi cunosc sau nu, cu ale oamenilor care nu mai sunt, cu ale oamenilor care nu s-au născut încă. Lucian Blaga se întreba, „Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd,/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?” Ei, eu simt că lumina ce-mi pulsează în vasele sangvine e un strop din lumina care a dat naștere luminii create în ziua cea dintâi a omenirii.

Dumnezeu e verb

după rabinul David Cooper


Ce e Dumnezeu? Dumnezeu nu e un lucru, o ființă, un substantiv. Nu există așa cum este definită existența, deoarece nu ocupă spațiu (sau include tot spațiul, în același timp nefiind limitat de el) și nu este influențat sau legat de timp. Misticii evrei îi spun adesea Ein Sof, adică Infinitul.

Când îi spunem Dumnezeu, despre ce vorbim? Atunci când spunem că Dumnezeu este bun, milostiv și iubitor vorbim despre cum ne imaginăm noi că este natura divină, dar nu vorbim despre Dumnezeu, despre Ein Sof. La fel, nici atunci când vorbim de Dumnezeul portretizat în Biblie ca răzbunător, gelos, mânios, nu putem vorbi despre Ein Sof, despre Cel fără de început și fără de sfârșit. Ein Sof include fiecare din aceste atribute, dar nu poate fi definit de niciunul din ele, nici separat, nici combinate.

Învățăturile mistice spun că există o legătură universală între toate lucrurile; știința modernă are același mesaj. Unii îi spun energie, alții îi spun iubire, alții îi spun eter. Misticii evrei sunt în mod deosebit preocupați de problema aceasta a numirii legăturii universale. Adesea, oamenii confundă numele cu identitățile. Credem că dacă are un nume, are o identitate. O identitate are niște atribute. Deci avem senzația că știm ceva despre ea. E o greșeală.

Ein Sof nu este numele unui lucru sau al unei ființe, ci este un proces în desfășurare. Ein Sof precede gândul și precede chiar și nimicul din care este născut gândul. Ne putem imagina un vid fără de început și fără de sfârșit? Putem noi, limitați de mințile noastre care sunt finite, să ne imaginăm infinitul? Răspunsul e: Nu. Putem să-i dăm un nume infinitului, putem să alegem un simbol pentru el și să-l desenăm, dar oricât am vrea să credem că imaginația noastră este nelimitată, rămânem constrânși de granițele propriei noastre realități. Dacă poate fi imaginat, nu este infinit.

Dacă infinitul este mai presus de imaginație, cum rămâne cu ceea ce transcende infinitul -- ceea ce l-a creat? Ein Sof nu este „constrâns” de infinit. Ne trezim că nu mai avem cu ce cuvânt să-l numim, pentru că ideea unui „trans-infinit” este o absurditate din punct de vedere logic. Ce poate merge dincolo de infinit? Mai mult, ce poate trece dincolo de nimicul ce înconjoară infinitul? Acesta este Ein Sof. Deși știm că Ein Sof este inaccesibil prin orice demers intelectual, putem totuși întreba dacă există o „cunoaștere” ce depășește intelectul? Răspunsul este: Da. Ein Sof poate fi cunoscut prin moduri care transcend gândul. Acest aspect al dezvoltării unei relații cu Cel fără de început și fără de sfârșit, cu sursa creației, este cheia kabbalei și esența întregii practici evreiești.

Cântarea Cântărilor spune: „Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul.”

„Întăriţi-mă cu turte de struguri, învioraţi-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragostea lui. Să-şi pună mâna stângă sub capul meu şi să mă îmbrăţişeze cu dreapta lui!”

„M-am sculat atunci şi am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele; şi am căutat pe iubitul inimii mele… l-am căutat, dar nu l-am găsit! M-au întâlnit păzitorii care dau ocol cetăţii; şi i-am întrebat: «N-aţi văzut pe iubitul inimii mele?»”

Acesta nu este un poem despre tineri îndrăgostiți. Este despre noi, despre fiecare ființă umană și despre potențiala noastră relație cu Dumnezeu. Poate credem că o relație atât de intimă cu Dumnezeu este mai presus de noi, rezervată pentru alții, dar nu este așa. Face parte din moștenirea noastră. Tot ce trebuie să facem este să învățăm cum să renunțăm la teamă, căci teama menține barierele separării.

În multe tradiții, expresia mistică a relației noastre cu Divinul se face prin intermediul erosului, prin flacăra unei inimi arzătoare. Nu e întâmplător. Atunci când realizăm că prezența Divinului este revelată în plinătatea fiecărui moment, inimile ni se înmoaie și stăvilarele tânjirii noastre interioare se deschid. E o stare ce nu poate fi explicată în mod rațional. Este epifanie mistică. Deși nu putem depăși bariera dintre noi și ceea ce se află dincolo de infinit, putem experimenta, în străfundurile ființei noastre, înțelegerea faptului că pentru fiecare pas pe care îl facem spre Dumnezeu, Dumnezeu pășește în noi; fiecare respirație a noastră este conectată la respirația universului; iar cel ce iubește, iubitul și dragostea însăși, sunt toate reflexii ale exact aceluiași lucru. În astfel de momente „cunoaștem” prezența Divinului și nu este nicio separație.

Abraham Abulafia, unul dintre marii învățați evrei ai secolului al 13-lea, spunea despre cel care a atins acest nivel de conștiință spirituală: „Nu mai suntem separați de sursa noastră, suntem sursa și sursa suntem noi. Suntem atât de intim uniți cu Ea, încât nu putem, sub nicio formă, fi separați de ea, căci suntem Ea.”

Acest lucru este descris de o frumoasă poveste sufistă ce vorbește despre un om care mereu Îl striga pe Dumnezeu, dar nu primea niciun răspuns. După o vreme, diavolul i-a șoptit acestui om: „Câtă vreme o să-L aștepți pe Dumnezeu să răspundă 'Aici sunt' tuturor chemărilor tale?” Asta l-a descurajat pe om și acesta a încetat să Îl mai strige pe Dumnezeu. Însă, într-un vis, acestuia i-a apărut o viziune a lui Dumnezeu care l-a întrebat de ce s-a oprit. Omul a spus că s-a oprit pentru că Dumnezeu nu i-a răspuns niciodată. Iar viziunea din vis ce Îl reprezenta pe Dumnezeu i-a zis „Nu ți-ai dat seama că fiecare chemare a ta ESTE ea în sine răspunsul Meu?”

Nevoii de a-L chema pe Dumnezeu i se răspunde întotdeauna simultan, în timp ce este dat glas acestei nevoi, pentru că esențialmente, nu este nicio diferență între cel care cheamă și cel care este chemat.

Rabinul Menachem Mendel Morgensztern din Kotzk, un faimos înțelept hasidic, l-a întrebat odată pe unul dintre studenții săi „Unde sălășluiește Dumnezeu?”. Studentul a răspuns „Peste tot.” „Greșit”, i-a spus rabinul din Kotzk, „Dumnezeu sălășluiește acolo unde Îl lăsăm să sălășluiască.”

Dacă e să ne gândim la Dumnezeu, cel mai aproape -- atât cât putem ajunge de aproape -- suntem dacă ni-L imaginăm mai degrabă ca pe un proces decât ca pe o ființă. Un verb, nu un substantiv. Dacă ar fi să Îl redenumim pe Dumnezeu, ca proces, am putea să Îi spunem „a Dumnezei”, „Dumnezeind”, mai degrabă, decât Dumnezeu, care sugerează un substantiv.

Această idee a fost dezvoltată de rabinul Zalman Schachter-Shalomi, care merge mai departe și spune că tipul de verb care reprezintă Dumnezeindul diferă de cele pe care le avem în limbajul obișnuit. Majoritatea verbelor noastre sunt considerate a fi tranzitive, a căror acțiune se răsfrânge asupra unui obiect, sau intranzitive, cele a căror acțiune nu se răsfrânge asupra unui obiect. Rabinul Zalman Schachter-Shalomi sugerează că „a Dumnezei” este un verb reciproc interactiv, unul care presupune o interdependență între doi subiecți, fiecare fiind obiectul pentru celălalt.

De exemplu, „a comunica” ar putea fi un astfel de verb. Dacă aș vorbi unei audiențe, aș putea să nu comunic. Aș fi angajat într-un act de comunicare, dar dacă audiența nu ar fi atentă și s-ar gândi la alte lucruri, nu aș comunica, oricât de mult aș vorbi. Comunicarea mea verbală depinde de un ascultător; nu poate fi o stradă cu un singur sens. Mai mult, din această perspectivă, nici creația nu ar trebui tratată ca un substantiv. Și ea este un verb interactiv. Fiecare parte din univers este în relație dinamică cu fiecare altă parte. În mod normal, experimentăm relațiile în termenii părților lor componente; greșim, însă, atunci când presupunem că părțile sunt separate.

Adevărata descoperire a intimității relației noastre cu Divinul ce se află în continuă desfășurare, ne poate schimba viețile. Adesea se întâmplă spontan, fără motiv. Unii numesc această experiență „stare de grație.” Apare de nicăieri. Stăm pe o plajă, ne plimbăm prin pădure, conducem pe autostradă, avem grijă de un bolnav, și dintr-o dată suntem copleșiți de o lumină stranie ce ne pătrunde conștiința și nu mai suntem la fel după aceea. Citim despre astfel de transformări și experiențe care au schimbat lumea celor în cauză. Ocazional, oamenii se dedică unei vieți spirituale datorită unei astfel de experiențe. Totuși, majoritatea oamenilor care se dedică unei căi interioare o fac deoarece tânjesc să se conecteze la adevăr și sens. Această devoțiune implică de obicei o varietate de practici ce devin parte din viața zilnică a omului: meditație, rugăciune, post, liturghie, perioade de izolare, mantre, acte de iubire și alte tehnici de alterare a conștiinței. La un moment dat, când prioritățile practicantului sunt clare, treptat, lumina interioară a conștientizării devine iluminată și percepția realității se schimbă în mod constant. Pe drumul spiritual, fie printr-o străfulgerare a gândului, fie prin progresul lent, constant, al practicii continue, dobândim înțelepciune. Nu este cunoaștere intelectuală, ci înțelepciune -- o cunoaștere profundă -- inexplicabilă, indescriptibilă și sublimă dincolo de orice imaginație. Această înțelepciune este fântâna adevăratei experiențe mistice, forța ce acționează întregul demers spiritual. Este ceea ce ne susține când avem îndoieli, ne hrănește atunci când lumea pare gri, ne alină atunci când ne doare moartea celor dragi. Fără ea, către ce ne-am întoarce? Ce am fi fără splendoarea Dumnezeului cel imposibil de cunoscut?

Evlavia duce la înțelepciune. Rugăciunile evreiești de dimineață încep cu citarea unui vers din Psalmi: „Începutul înțelepciunii este frica [evlavia] de Y-H-V-H [tetragrama, cel mai sfânt nume al lui Dumnezeu].”

În ebraică, atunci când numele lui Dumnezeu este scris Y-H-V-H, i se spune Numele. Nu vrem să-I dăm un nume, așa că Îi spunem Numele. Este prea minunat, prea splendid pentru a fi numit.

Învățătura centrală a misterului lui Ein Sof este că centrul ființei noastre de unde se naște evlavia este exact ceea ce ne provoacă evlavia. Este El. Atunci când contemplăm procesul nostru continuu de deschidere, aici, acum, realizăm că Dumnezeindul este mereu cu noi.

Zoharul spune: „Înainte ca forma să fie creată, El [Ein Sof] era fără de formă sau înfățișare. Astfel că, este interzis să Îl percepem în vreun fel, nici măcar prin literele numelui Său sfânt sau prin orice simbol. Însă, dacă strălucirea și gloria Sa nu ar fi radiat asupra întregii creații, cum ar fi putut fi deslușit, chiar și de către înțelepți? Astfel că, a coborât pe un car [mistic] cunoscut prin literele Y-H-V-H, pentru a putea fi intuit, și pentru acest motiv permite să I se spună pe diferite nume, cum ar fi El, Elohim, Shaddai, Tzevaoth și Y-H-V-H, fiecare fiind un simbol al atributelor divine. Totuși, vai care ca nu cumva să Îl comparați pe Ein Sof cu oricare dintre atributele acestea. Căci El este fără de limite și nu există mijloace pentru a-L înțelege.”

Cel ce nu poate fi cunoscut nu poate fi deslușit. Tot Zoharul spune: „Ceea ce este în gândul [lui Ein Sof] este imposibil de conceput. Cu atât mai puțin poate cineva ști despre Ein Sof, a cărui urmă nu poate fi detectată și care nu poate fi ajuns prin nicio cale a gândului.” Totuși, începând ca un punct abia definit, „ca o lumină slabă, abia perceptibilă, ca vârful unui ac, un colț ascuns al gândului”, poate radia în variate moduri ce pot fi percepute. Asta se întâmplă numai în contextul procesului și al interacțiunii. Nu suntem o audiență privind procesul de „a Dumnezei” pe scenă. Suntem pe scenă, noi înșine. În mod misterios începem să întrezărim sclipirea Dumnezeindului atunci când reușim să ne contopim cu procesul continuu al creației ce se desfășoară în mod constant.

Experiența noastră proprie a Dumnezeindului nu este ca nimic din ce am citit. Este un alt tip de revelație decât cel descris de străvechii profeți. Poate unii oameni încă mai sunt în stare să audă o voce care tună din ceruri. Dar asta e rar, și până și Talmudul are serioase semne de întrebare cu privire la veridicitatea acestui lucru.

Totuși, nu trebuie să fim profeți ca să trăim Dumnezeindul. Este peste tot în jurul nostru și este un aspect al tot ceea ce facem. Apare atunci când în mod repetat întâlnim calitatea magică a vieții, incredibilul amestec și varietatea de experiențe, sublima dezvăluire a naturii, complexitatea minții noastre, și mai mult decât orice, evlavia, evlavia profundă pe care o trăim atunci când simțim enormitatea acestui univers. Cumva, însăși evlavia, într-un mod inefabil, ne trage în centrul creației. La un anumit moment, devenim una cu el.