O lacrimă pentru Ierusalim

"What's in a name? that which we call a rose/ By any other word/ would smell as sweet;/ So Romeo would, were he not/ Romeo called,/ Retain that dear perfection which he owes/ Without that title"...scria înțeleptul Shakespeare.

Ce e un nume? Un trandafir la fel de frumos miroase oricum i-am zice trandafirului. Ce înseamnă deci, Palestina? Ce înseamnă Israel? Nu sunt două țări, ci două nume pentru aceeași țară. Pământul Sfânt. Palestina e Israel și Israel e Palestina. Un lucru atât de simplu și atât de puțin înțeles. Atunci când palestinienii vorbesc despre Palestina nu se referă la vreun califat sau imperiu islamic, nici la un stat modern exclusiv musulman. Palestina nu înseamnă altceva decât ceea ce a însemnat dintotdeauna: evrei, musulmani și creștini, trăind laolaltă cu drepturi egale. Nimeni nu se află sub controlul și stăpânirea nimănui. Oameni aparținând celor trei religii abrahamice, supuși acelorași legi, beneficiind de aceleași drepturi și cu reprezentare politică egală. Nu mai cred demult în posibilitatea existenței a două state, unul evreiesc și unul palestinian arab. Și cred din ce în ce mai tare că țara asta, pământul acesta sfânt, nu e menit a fi divizat, segregat. De niciun fel de bariere. Nici ale frontierelor, nici ale urii. Nici ale politicii, nici ale religiei.

Scriam cu puțin timp în urmă, pe 10 ale lunii Tevet, când evreii sunt în doliu și post, că pentru multe lucruri evreii ar trebui să fie în doliu. Idolatria pare la fel de prezentă ca în vremurile biblice. Sub o altă formă, dar nu mai puțin toxică. Se venerează puterea, forța armată, politicieni. Avodah Zarah are multe chipuri. Pe 10 ale lunii Tevet, Ierusalimul era asediat. Ani și ani de-a rândul, Dumnezeu și-a trimis profeții să avertizeze poporul lui Israel despre iminenta distrugere a Ierusalimului și a Sfântului Templu dacă oamenii nu vor reveni pe calea cea bună, pe calea Domnului. Israelul se lăfăia în păcat; Israelul râdea de profeți și îi alunga, spunând că nu au alt scop decât să demoralizeze oamenii. Și iată că s-a întâmplat. Pe 10 ale lunii Tevet, în anul 3336 după creație, armatele regelui babilonian Nebuchadnezzar au împresurat Ierusalimul. În nețărmurita-i milă, Dumnezeu i-a mai dat poporului Său o șansă de a se căi. L-a trimis pe profetul Ieremia de mai multe ori, dar poporul lui Israel l-a trimis la închisoare. 30 de luni mai târziu, pe data de 9 Tamuz 3338, zidurile Orașului Sfânt aveau să fie dărâmate, pe 9 Av al aceluiași an Sfântul Templu avea să fie distrus și poporul evreu exilat.

Poate ar trebui pur și simplu să-i spunem Pământul Sfânt și atât. Dacă un nume generează un conflict atât de puternic. Sigur, dimensiunile conflictului sunt multiple, dar măcar asupra numelui dacă am putea înceta să ne mai batem și urî. Într-un sens mai larg, Pământul Sfânt, locul care Îl revelează cu mai multă transparență, este un simbol al aspirației umanității spre apropierea de Dumnezeu.  

Un trandafir la fel de frumos miroase, oricum i-am spune. Caracterul sacru al pământului se păstrează oricum i-am spune pământului. Sacralitatea lui e intrinsecă, nu poate fi afectată de nimic omenesc, căci e pământul pe care Dumnezeu l-a ales ca sălaș unde să-Și concentreze Prezența. Ki bachar b'Tzion, iva l'moshav Lo. Sionul este al lui Dumnezeu și Dumnezeu este al tuturor oamenilor. Iar poporul lui Israel, poporul Torei și al poruncilor, va continua să trăiască atâta vreme cât iudaismul va continua să trăiască. Oamenii se duc, mor; guvernele, statele se duc și ele. Iudaismul trăiește de mii de ani. Tora trăiește de mii de ani.

Fetița cu chibriturile

Voi ce numărați? Unii numără zilele, anii, firele de păr, banii, pantofii, mașinile, diminețile cu soare, frunzele în formă de inimă, te iubescurile, canalele TV, amanții, amintirile...Eu număr chibriturile. Dacă Dumnezeu a hotărât că evreii nu trebuie numărați, iar când totuși, s-a impus numărarea lor, s-a făcut în mod indirect, fiecare dând jumătate de șekel și numărându-se șekelii, nu oamenii, eu am hotărât că nu trebuie să număr zilele în mod direct, ci să număr chibriturile. Nu orice fel de chibrituri. Chibriturile ce au aprins lumânările primului meu Șabat. Cutia mea cu chibrituri din Ierusalim. De atunci, la fiecare Șabat folosesc câte un chibrit. Șabatul și chibritul. Un chibrit pe săptămână. Și astfel număr indirect săptămânile. Astfel număr Șabaturile petrecute în exil. În exilul ce mă ține departe de cel pe care îl iubesc. Și când mă rog de Șabat, după ce aprind lumânările și rostesc bracha, mă rog ca Dumnezeu să despartă apele acestui exil și să mai scoată din Egiptul suferinței două suflete. Și mă voi ruga până se vor termina chibriturile. Cutia e mare, chibrituri mai sunt. Câte, nu știu. Nu am voie să număr. O strângere de inimă mă însoțește de fiecare dată când deschid cutia și mai scot unul. O gheară rece, împlântată adânc, fără milă. Mâinile îmi tremură și buzele mi se crispează a singurătate. Dacă se termină chibriturile și eu tot aici sunt? Aprind lumânările. Flacăra lor se îngemănează cu flacăra primului meu Șabat. Lumina se răsfrânge în cameră, pe chipul meu, pe mâinile-mi ce săvârșesc gesturile ritualice, în sufletu-mi. Aduc palmele la ochi și îmi acopăr pleoapele. Barukh Atah Adonai Eloheinu...În flăcări ard și urcă spre cer speranțele mele condensate în rugăciune, împletite cu cele ale fiecărei femei ce a aprins vreodată lumânările de Șabat, cu gândul fierbinte și pur al mamelor noastre Sarah, Rivkah, Rachel și Leah... Ascultă-mi Doamne rugăciunea și fă ca lumina noastră să ilumineze pentru totdeauna și fă Doamne, ca lumina binecuvântării Tale să strălucească asupra noastră ca să fim salvați. „Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele, ia aminte la rugăciunea mea! De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită și zic: Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge căci este prea înaltă pentru mine.”

Cu fața la Ierusalim

                                   


To Jerusalem

”O fair of view! World's joy! Great monarch's home!
For you, from earth's far end, my spirit yearns.
Compassion stirs in me when my mind turns
To your lost cloister and its splendor's doom.
Would that on an eagle's wings I flew
To mix the water of my tears with your parched clay!
Always I think of you -- and though your king's away,
And snakes and scorpions scuttle where once grew
Your balm of Gilead, your stones and earth
Would taste when kissed like honey in my mouth.”

Yehuda HaLevi, evreu născut în Spania, unde a și trăit mare parte din viață, a fost sionist, dar nu ceea ce se numește astăzi sionist. Versurile pe care le scria el în secolul al 12-lea, cu mult înaintea existenței sionismului politic, au atâta sensibilitate și frumusețe, atâta dragoste și atât de mult dor, dor dureros, dor ce sapă adânc în oase și taie în carne, tânjire sfâșietoare după acel pământ, după pietrele sale, după praful său, încât par țesute chiar din lacrimile poetului.

A fi sionist în vremurile acelea nu avea legătură cu ambiții politice și naționaliste, nu avea legătură cu vreo emigrare în masă, ci cu practicarea religiei Torei pe pământul profeților, pe pământul unde s-au născut și întrepătruns toate visele și năzuințele poporului evreu. În astfel de aspirații pot să mă regăsesc. Cu astfel de aspirații pot să-mi împletesc și eu visele, în ritmul unei asemenea inimi poate să bată și inima mea.

"Binecuvântat ești Tu, Doamne, Ziditorul Ierusalimului." Barukh Atah Hashem Bone Yerushalayim. Este un vers ce apare des în rugăciunile evreiești. Ierusalimul este orașul lui Dumnezeu. Mai înainte de a fi al oamenilor, este al Celui ce a fost, este și va fi mereu. A te raporta la Orașul Sfânt al Domnului ca la o proprietate ce-ți aparține, e vulgar. Ierusalimul este indisolubil legat de poporul lui Israel, dar totodată, Ierusalimul aparține umanității, tuturor celor ce cred în sfințenia lui și i-o respectă. 

Fiecare pas cu care am călcat în orașul acesta, în orice parte a lui, printre evrei sau musulmanii sau printre creștini, cu toții palestinieni, l-am făcut cu dragoste și venerație. Am pășit aproape cu teamă, cu teama aceea stănesciană - "Spune-mi, dacă te-aș prinde într-o zi și ți-aș săruta talpa piciorului, nu-i așa că ai șchiopăta puțin de teamă să nu-mi strivești sărutul?" Aș fi vrut să plutesc, să nu-i strivesc pământul, pietrele, misterul, cu nevrednicele mele tălpi.

Ierusalimul ocupă o parte centrală în rugăciunile zilnice ale fiecărui evreu religios. Sigur, Ierusalimul este mai mult decât un loc fizic, așa cum Pământul Sfânt e mai mult decât un loc fizic. Eu știu că oriunde m-aș afla, Ierusalimul trăiește în mine și eu trăiesc în el. Dar contează cum tratăm ipostază terestră a Ierusalimului celest. Ce e Sus e și jos, ce e jos e și Sus. Ce facem jos are ecou Sus și acel ecou se răsfrânge aici jos. 

V'lirushalayim ir'kha b'rachamim tashuv... V'techezenah eineinu b'shuv'kha l'Tzion b'rachamim...